Nepal

În această primăvară fost-am într-o excursie ce-a ținut aproape două săptămâni, organizată de DAL Travel, care m-a dus în două țărișoare aflate la poalele Himalayei, Nepal și Bhutan, undeva aproape de acoperișul lumii. Dac-ar fi să mă exprim cu o mai mare exactitate aș putea spune c-am fost de fapt pe șarpantă. A fost o experiență interesantă și pe alocuri spectaculoasă, atât cu bune cât și cu rele.

Acum că m-am întors acasă, analizând amprenta pe care mi-a ștampilat-o în suflet, trebuie să mărturisesc că și aceasta escapadă mi-a lăsat un gust dulce-amar, la fel ca toate celelalte organizate de numita agenție la care am participat. Componenta dulce e dată de programul excursiei, ce mă prinde întotdeauna în mreje pentru că propune itinerarii foarte interesante. Partea amară vine din faptul că acest minunat program  se desfășoară invariabil în pas alergător, de nu apuci să-ți tragi sufletul și să savurezi pe îndelete experiențele exotice la care ești supus. Asta e, pare-se că nu s-au descoperit încă itinerariile complexe la un preț acceptabil care să țină nici prea mult, nici prea puțin ci doar atât cât trebuie (oricum chestiile astea sunt niște variabile 🙂 , depind de gusturile fiecărui călător). În plus, această excursie mi s-a părut complet bezmetică, mai ales în partea ei nepaleză, obiectivele amestecându-se unele cu altele de-au format în capul meu un ghem încâlcit, un talmeș-balmeș greu de rumegat. O vină pentru această inconveniență o poate avea însă și subsemnatul călător, care nu știe prea multe lucruri despre această parte de lume. Până una alta am să mă străduiesc să uit cele rele, să mă concentrez pe cele bune și să încerc să descâlcesc ghemul într-un mic jurnal, neținând seama de cronologia excursiei ci încercând să așez obiectivele pe care le-am vizitat alandala într-o oareșicare ordine logică.

Așadar … Nepal și Bhutan sunt două țărișoare mititele, aflate la poalele Himalayei, ce stau strivite parcă între doi giganți China și India. Te și întrebi prin ce miracol al istoriei au reușit să supraviețuiască ca state independente și nu au fost înghițite de imperiile acestea nesătule, după cum s-a întâmplat cu multe alte foste regate himalayene în jur. O privire superficială pe hartă și-ți dai seama imediat cât sunt de turtite. De la est la vest Nepalul se întinde pe aproximativ 800 km iar de la nord la sud pe maxim 250 km. Bhutanul e nițel mai rotunjior, 350 km de la est la vest și 150 km de la nord la sud. O altă trăsătură comună a celor două e faptul că, pe o distanță mică, altitudinile diferă spectaculos, de la câmpiile Indiei din sud ce se află la aproximativ 100 m, până la cele mai mari înălțimi ale planetei, peste 8000 m (Nepal)  și 7000 m (Bhutan) în nord. În aceste două țărișoare latitudinea se manifestă în altitudine, așa că poți trece, cale de vreo 100 km și ceva, de la păduri tropicale, la păduri de foioase și conifere ca pe la noi, la pășuni alpine și până la vârfurile veșnic înghețate. Un adevărat dezmăț pentru cei ce iubesc natura și doresc să facă drumeții în mijlocul ei. Noi însă n-am aprofundat acest aspect al problemei ci ne-am concentrat îndeosebi pe latura cultural-istorică. Iar din acest punct de vedere cele două țărișoare diferă considerabil. Drept pentru care am să abandonez deocamdată Bhutanul și am să mă concentrez doar pe Nepal, țara din care a și început excursia noastră.

Am aterizat în Kathmandu, capitala Nepalului, dis de dimineață după un zbor de noapte de aproximativ 9 ore (via Doha, cu alte câteva ceasuri de escală) așa că am ajuns la destinație cam amețită. N-au ajutat trezirii mele la noua realitate ce mă înconjura nici formalitățile de la frontieră unde ne-am dat puțin cu stângul în dreptul în fața mai multor ghișee – primul, unul electronic de înregistrare a intrării în țară, un al doilea unde am plătit efectiv taxa, un al treilea (opțional) unde am schimbat ceva bani și, în sfârșit, cel responsabil cu ștampilarea pașaportului. După ce-am scăpat de aceste târșâieli neplăcute și-am recuperat bagajele am fost preluați de Sharad, ghidul ce-avea să ne însoțească pretutindeni în Nepal și duși la hotel pentru o scurtă pauză de primenire. După care am început programul în forță.

Prima impresie pe care mi-a lăsat-o Kathmandu nu a fost deloc favorabilă. O pâclă deasă acoperea orizonturile (și munții),  un smog lăptoas și neapetisant de care n-am scăpat deloc în zilele petrecute în Nepal. Nici ceea ce se zărea prin acea ceață nu era tocmai pe placul meu, o adunătură dezordonată de clădiri nu prea simpatice, multă murdărie pe străzi, mult popor înghesuit într-un spațiu prea mic. Această primă impresie n-a fost ștearsă nici în zilele ce-au urmat, dimpotrivă, s-a adâncit doar. În afară de zonele turistice, oricum trecute în programul nostru de vizitare, zău că nu mi-a stârnit nimic pofta de-a colinda alandala prin oraș, să-i simt pulsul. Nimerisem într-o mică Indie, după cum spuneau și colegii de excursie ce fuseseră în acea țară. Aceeași forfotă pe străzi, aceeași indiferență față de mediul în care îți e dat să trăiești, aceeași mentalitate fatalistă. După unele păreri vina pentru o astfel de abordare a vieții de zi cu zi ar purta-o religia hindusă care ne învață că realitatea în care trăim nu e defel importantă ci este doar o iluzie, un vis urât din care ne vom trezi cât de curând. La ce bun să te stresezi din cauza unui vis? Ori de câte ori începeam să ne agităm dintr-o pricină obscură, Sharad de atrăgea atenția: relax, zicea el, acum sunteți în Nepal, luați doar ce e mai bun din experiență, comportați-vă ca nepalezii.

Sharad al nostru era un hindus newari și semăna cu Winetou, înalt, zdravăn, pletos și cu trăsături mongoloide. Se crede că populația newari e cea autohtonă în valea Kathmandu, așa că Sharad se putea lăuda că strămoșii lui au rămas pe loc de când lumea și pământul, din epoca neolitică. Peste această populație au venit indo-arienii hinduși, din sud și vest și populații tibeto-birmaneze din nord și est, majoritar budhiste, de-a ieșit un amestec aiuritor de oameni și obiceiuri. Marea majoritate a populației newari a adoptat limba, obiceiurile și religia indo-arienilor, a fost responsabilă cu construirea orașelor din Valea Khatmandu și exercită o mare influență în Nepal și în ziua de astăzi. Ei sunt cei ce-au meșterit minunățiile de palate și temple înscrise acum în patrimoniul UNESCO, pentru care am străbătut noi atâta amar de drum ca să le vedem cu ochii noștrii. Perioada de înflorire maximă a culturii lor s-a petrecut în timpul regilor din dinastia Malla ce-au stăpânit Valea Kathmandu din secolul 13 până în secolul 18. Regele Yaksha Malla, ce-a domnit în secolul al 15-lea, a împărțit regatul în patru, lăsând moștenire câte o bucată tuturor fiilor săi. Așa au apărut în vale micile principate Kathmandu, Patan, Bhaktapur și Banepa, ce controlau fiecare dintre ele dealurile din jur și câte o porțiune din drumul comercial ce lega India de Tibet. Cu timpul, cele patru principate au început să concureze în mod pașnic, luîndu-se la întrecere în a construi cel mai frumos templu sau cel mai frumos palat, spre bucuria unor gură-cască călători ca noi.

În secolul al 18-lea dinastiei Malla i-au venit de hac războinicii din principatul Gorkha (sau Gurkha), aflat mai la vest, conduși de Prithvi Narayan Shah, considerat a fi întemeietorul statului Nepal modern. Bătăioși de felul lor au început o politică de expansiune în toate direcțiile până au reușit să-i calce pe bătături pe puternicii zilei, Tibetul și China la nord și Imperiul Britanic la sud. În final au mâncat bătaie și au fost nevoiți să se mulțumească cu actualul teritoriu, dar până una-alta nu au devenit colonia nimănui. Ne povestea Sharad că și în ziua de astăzi există o concurență acerbă pentru a intra în rândurile armatei și miliției și că cine reușește e aranjat pe viață. Cei mai buni dintre cei buni într-ale armatei sunt recrutați în renumitele unități Gurkha ale armatei britanice, ce încă mai există. Apoi urmează recruții din unitățile Gurkha ale armatei indiene iar apoi propria armată a Nepalului, deloc de lepădat. Polițiștii nepalezi se înghesuie să candideze în posturi din India, Singapore și Hong-Kong. O fi bun la ceva să te naști în munții Himalayei și să fii obișnuit de mic cu greutățile vieții dintr-un mediu atât de dificil.

Conform părerii lui Sharad ( noi n-aveam cum să sesizăm astfel de subtilități ) la harababura nepaleză contribuie cu vârf și îndesat și corupția generalizată și totala ineficiență a guvernanților. În Nepal se întrec în alegeri marxist-leniniștii și maoiștii care promit marea cu sarea la început și în final nu fac nimic. Sharad zicea că s-a săturat să mearga la vot că tot e degeaba, nu se schimbă nimic. Am experimentat și noi pe pielea noastră o mostră de ineficiență administrativă când am străbătut drumul din Kathmandu până în Parcul Național Chitwan și apoi până în Pokhara. Denumite pompos highways, drumurile acestea sunt foarte-foarte proaste și foarte-foarte aglomerate. 200 km se pot străbate în 4-6 ore dacă ești norocos și nu prinzi niscaiva accident pe drum care să te întârzie cine știe cât. Sharad ne zicea mucalit că atât el cât și șoferii noștri au fost la templu și s-au rugat pentru un safe-journey înainte de plecare, ca să crească șansele de-a scăpa de evenimente nefericite pe traseu. Oricum drumurile astea mi s-au părut interminabile și pentru că stăteam în spatele autocarului am fost trântită și izbită de pereți mai abitir ca într-un jeep-safari prin deșert. La un moment dat m-am legat cu centura de siguranță, să nu dau cu capul în tavan 🙂 . M-am bucurat nespus când am aflat că întoarcerea la Kathmandu din Pokhara o vom face cu avionul.

Tot o mostră de ineficiență administrativă ar putea fi considerată și încetineala cu care se reconstruiesc monumentele aflate în patrimoiul UNESCO, ce-au avut de suferit la marele cutremur din anul 2015. Dar în acest caz există circumstanțe atenuante, în fond prioritățile trebuie să se îndrepte îndeosebi către oameni și mai puțin către clădiri, oricât de importante ar fi ele pentru moștenirea culturală a Nepalului. Dar chiar și așa, neterminate, peticite și pline de schele, palatele și templele nepaleze sunt minunate. Sunt muzee vii în care se desfășoară viața de zi cu zi a locuitorilor orașului, la fel ca dintotdeauna. Piețele Durbar ( adică curțile regale ) din Kathmandu, Patan și Bhaktapur merită osteneala unui drum atât de lung, mâncarea mult prea condimentată și inconveniențele unei societăți diferite de a noastră.

Una peste alta mi-a plăcut călătoria în Nepal. După mintea de acuma n-aș putea spune că mi-aș dori să mă întorc, dar cine știe … Mi-ar mai fi plăcut să stau o zi-două în plus în Chitwan, să mă bucur de zgomotele junglei și, cine știe, să zăresc poate dungile unui tigru prin pădurea aceea deasă. Și, cu siguranță, mi-ar fi plăcut o plimbărică pe cărări de munte, să văd mai îndeaproape și să mă las impresionată de cele mai înalte piscuri ale planetei.

Până să se întâmple un asemenea eveniment însă, am de depănat amintiri recente.

PS. Urmează un mic rezumat fotografic al excursiei noastre nepaleze.

+9

0