În cea de-a doua zi petrecută în Norvegia, pe la prânz, am pornit la drum spre nord. Destinația zilei era un sătuc de munte numit Beitostølen, aflat la vreo 300 și ceva de kilometri de Oslo. Șoseaua ne-a condus aproape tot timpul de-a lungul lacului Mjøsa, cel mai mare lac din Norvegia și unul dintre cele mai adânci. Am înțeles că pe alocuri fundul lacului ajunge sub nivelul mării iar apele lui albastre sunt și o sursă de apă potabilă pentru câteva localități.
O primă pauză tehnică am făcut-o tot pe malurile lui la un hotel ce ne-a fost prezentat ca o curiozitate arhitecturală, „o clădire multifuncțională de 18 etaje, oficial cea mai înaltă clădire de lemn din lume, de 85,4 m înălțime”. Drept să spun nu m-a impresionat prea tare, mai ales după ce i-am zărit grinzile de beton din interior. Mai degrabă mi-au plăcut tăticii și bunicii ce-și învățau băieții și nepoții să pescuiască în lac.
Pauza principală am făcut-o în Lillehammer și a durat o oră și un pic. Cred c-a fost gândită ca o pauză de masă dar eu am preferat s-o petrec altfel. Autocarul ne-a lăsat în centrul orășelului iar ghidul român ne-a recomandat două moduri de petrecere a timpului liber: 1. fie o plimbare și eventual o masă pe strada principală 2. fie o vizită la un muzeu al satului. În cazul meu a doua propunere a fost cea câștigătoare.
Muzeul satului din Lillehammer se numește Maihaugen și se laudă c-ar fi unul dintre cele mai mari muzee de acest tip din nordul Europei. Fondatorul său a fost un dentist pe nume Anders Sandvig a cărui pasiune a fost colectarea caselor vechi din zona orașului Lillehammer și a lacului Mjøsa. În prezent muzeul are în jur de 200 de case și este împărțit în trei zone. Cea mai mare dintre ele este Zona Rurală ce e împrăștiată pe vreo două delușoare iar celelalte două, Orașul și Zona Rezidențială sunt adunate într-un colț.
După ce-am cumpărat bilet de intrare am primit și un pliant care să mă ajute în explorare. Am găsit în el o hartă a muzeului și în special un traseu recomandat de gazde, a cărui parcurgere dura cam 60 minute, cu punctele de interes marcate corespunzător. Erau evidențiate acolo casele ce se puteau vizita și în interior precum și locurile unde te puteai întâlni cu ghizi locali sau meșteri. Nu am avut prea mult timp la dispoziție așa că nu am profitat la maxim de atracțiile pe care le oferea muzeul dar măcar am reușit să parcurg tot traseul. Mi-ar fi plăcut să stau mai mult.
Prima oprire am făcut-o la o bisericuță din lemn ce se numea Garmo Stave, datând de prin secolul al 18-lea. Era mititică și intimă și mi-a amintit de casă. Înăuntrul ei mirosea puternic a tămâie. În continuare am urmat traseul recomandat intrând în câteva gospodării și case, într-un univers intim meșterit aproape în întregime din lemn.
La Oraș era animație mai mare, poticarășul avea farmacia deschisă, poșta primea vizitatori într-un mic muzeu. Aici erau și mai multe case deschise pentru oaspeți dar timpul pe care l-am avut la dispoziție nu m-a lăsat să le cercetez pe îndelete.
Trecerea din Orașul găzduit de Maihaugen și Lillehammer nu a fost deloc abruptă. În Lillehammer casele erau mai mari și mai dichisite, drumurile erau de asfalt dar atmosfera era cam aceeași. Grupul nostru s-a adunat la autocar la ora fixată (plus câteva minute) nu departe de Lillehammer Kirke și duși am fost.
Sprea seară am ajuns cu bine la Beitostølen, destinația zilei. Partea proastă a fost că vremea nu a mai vrut să țină cu noi și ne-a trimis o ploaie cu bulbuci. Bietul Ülo, până să apuce să scoată din autocar bagajele noastre, a făcut un duș inopinat care l-a udat până la piele. Din pricina vremii urâte n-am mai făcut nimic în acea seară, am mâncat doar și m-am culcat.
A doua zi ploaie se dusese din fericire prin alte părți și soarele strălucea din nou pe cer. Fiind matinală de felul meu am apucat să mă învârt puțin în jurul hotelului până să înceapă micul dejun. Beitostølen nu m-a impresionat din cale afară e doar o stațiune de munte plină de case de vacanță și hoteluri care erau cam pustii la data vizitei noastre. Nu se află la o altitudine prea mare (900m) dar am înțeles că iarna este o grămadă de zăpadă aici și doritorii de schi alpin și mai ales de schi fond au cu ce se distra. Beitostølen se laudă că în jurul lui sunt amenajate trasee de ski fond pe o lungime de vreo 320 km. O altă perioadă căutată este luna iulie, când lumea vine să facă drumeții în Parcul Național Jotunheimen aflat în apropiere.
N-am stat prea mult în Beitostølen. După micul dejun ne-am strâns catrafusele și am plecat mai departe.
Fii primul care comentează