Aș putea spune, cu îngăduință, că am stat în Oslo două zile. Prima zi am petrecut-o aproape în întregime în acest oraș, a doua zi am plecat din Oslo pe la prânz iar în ultima zi am mai avut la dispoziție câteva ceasuri de pierdut prin capitală înainte de-a ne prezenta la aeroport pentru zborul spre casă. Am avut timp așadar să vizitez și câteva muzee pe lângă turul pietonal despre care am povestit deja.
Vigelandsanlegget
Primul loc în care ne-a dus ghidul local din Oslo a fost un parc numit Frogner, în care se află un soi de muzeu în aer liber ce e deschis non-stop și e absolut gratuit. Parcul e renumit mai ales datorită faptului că aici e instalată cea mai mare colecție de sculpturi din lume realizate de un singur artist. Este vorba de Gustav Vigeland (11 aprilie 1869 – 12 martie 1943) un sculptor norvegian foarte apreciat în țara lui de baștină dar mai puțin cunoscut în afara ei.
Gustav Vigeland, născut cu numele Adolf Gustav Thorsen, a fost fiul unui meșter tâmplar și un soi de copil teribil în materie de sculptură. Talentul i-a fost recunoscut și încurajat din tinerețe și a fost mereu susținut de statul norvegian și de alți mecena. A avut șansa de-a putea studia în Italia și Franța și arta lui a fost puternic influențată de sculptura antică și renascentistă precum și de operele lui August Rodin. Întors acasă a primit multe comenzi și un loc în care să poată trăi și munci. Prin anul 1921, orașul Oslo a decis însă să demoleze casa în care locuia Vigeland. După o lungă dispută, sculptorul a primit o nouă clădire din oraș, aflată pe fostul domeniu Frogner ce fusese trasformat în parc public. În schimbul ei, artistul a promis că va dona orașului toate lucrările sale ulterioare, inclusiv sculpturi, desene, gravuri și modele. Vigeland s-a mutat în noua reședință în 1924 și de atunci începând și până la moartea sa a reușit să creeze nu mai puțin de 212 sculpturi din granit, bronz și fier care se găsesc în prezent în Frogner Park.
În momentul în care am auzit povestea ghidei noastre despre cele 212 statui ale lui Vigeland mi-a fost greu să cred că-i și adevărată, până mi-a picat fisa. Or fi fost ele create dar nu și realizate de un singur om. Mai apoi, scotocind pe internet am aflat că în atelierul lui Vigeland trudeau de zor o grămadă de meșteri pietrari, fierari …
Imersiunea noastră în arta lui Vigeland a început cu Podul, un pod adevărat de-a lungul căruia sunt înșirate 58 de sculpturi din bronz reprezentând copii, femei și bărbați de diferite vârste. Tema comună a acestor sculpturi pare a fi dorința de-a exprima toată gama de emoții umane, dragostea și tandrețea, veselia jocului, vitalitatea dar și erotismul, melancolia, furia precum și emoții mai întunecate. Pe la mijlocul podului se află și Sinnataggen – Băiețelul furios, o sculptură ce-a ajuns cu timpul mascota orașului Oslo. Am înțeles că sculpturile Podului au fost create în perioada 1925-1933 și au fost printre primele sculpturi care au fost montate în parcul Vigeland la începutul anilor 1940. Dacă le vedeam doar pe ele cred că-l uitam pe Vigeland imediat după ce ieșeam din parc.
A urmat însă secțiunea Fântânii, o arteziană ce-a fost la un moment dat un măr al discordiei între artist și edilii orașului. Vigeland ar fi dorit să fie inslatată în fața Parlamentului dar oficialitățile n-au plăcut-o și au refuzat amplasarea ei în centrul orașului. Până la urmă a ajuns în Frogner Park. Acum e înconjurată de mai multe grupuri statuare din bronz ce reprezintă aceleași emoții și preocupări umane dar grupate pe categorii de vârstă. În fiecare colț al careului ce înconjoară fântâna, Copilăria, Tinerețea, Maturitatea și Bătrânețea își povestesc bucuriile și tristețile. Secțiunea aceasta a parcului mi-a plăcut mult mai mult.
Mai departe, în cea de-a treia secțiune a expoziției, cocoțate pe un delușor Copilăria, Tinerețea, Maturitatea și Bătrânețea își spun în continuare păsurile, de data aceasta în statui din granit. Faptele, emoțiile și sentimentelelor lor expun aceleași trăiri umane, câteodată frumoase și haioase, altădată urâte sau tragice. Fără Monolitul ce tronează în mijlocul lor poate nu ar spune nimic în plus față de „povestea” depănată până acum.
Monolitul se află așezat pe un soclu la care se ajunge pe un set circular de trepte și se află în cel mai înalt punct al Parcului Vigeland. Este înalt de 17 metri și este sculptat dintr-un singur bloc de piatră, de unde și numele. Sculptura înfățișează 121 de figuri umane, femei și bărbați de diferite vârste precum și copii, stivuite unele peste altele, ce par a pluti împreună spre vârf, unde se îngrămădesc îndeosebi copiii. Trei meșteri pietrari, unul norvegian, unul danez și unul suedez au muncit timp de 14 ani pentru a da formă blocului de piatră. Vigeland nu l-a văzut terminat, monolitul finit a fost dezvăluit publicului la un an după moartea sculptorului.
Prima impresie pe care mi-a făcut-o coloana lui Vigeland a fost de șoc și groază, o groapă comună în care sunt aruncate corpuri umane claie peste grămadă. După un timp impresia s-a mai îndulcit când mi-a trecut prin cap că întregește de fapt ciclul vieții, reprezentat de statuile din jurul ei, cu cel al morții. Corpurile acelea par a aștepta în mormânt ziua Judecății de Apoi, păcătoșii așezați mai spre baza coloanei, copiii ce n-au apucat să făptuiască mare lucru în vârf. Învierea însă nu am găsit-o nicăieri, la fel cum nu sunt în stare să o găsesc nici în bisericile și catedralele creștinismului apusean. Ce o fi vrut să spună autorul cu Monolitul său … habar n-am. Ajunsă acasă și scotocind pe internet am descoperit că sculptura a fost interpretată ca un fel de „viziune a învierii și a dorinței și eforturilor noastre îndreptate spre spiritualitate”.
Muzeul Munch
Am stat ceva pe gânduri până să mă hotărăsc să intru în Muzeul Munch. Nu sunt deloc fan al acestui pictor iar Strigătele lui angoasate îmi strică de obicei buna dispoziție. În prima zi petrecută în Oslo am trecut pe lângă impozanta clădire în care sunt adunate majoritatea picturilor sale taman în preajma orei de închidere a muzeului așa că am găsit scuza perfectă ca să nu intru. Dar noaptea e un sfetnic bun (în cazul meu au fost mai multe nopți, toate cele petrecute in Norvegia). În ultima zi a excursiei am mai avut la dispoziție câteva ceasuri libere până la plecarea spre aeroport așa că am decis să le omor la Muzeul Munch. A fost, zic eu, prima și ultima întâlnire pe care am avut-o cu acest pictor ciudat și cât se poate de original.
De frică să nu dau bir cu fugiții după primele cinci minute am început explorarea muzeului de la etajul 4, acolo unde era găzduit unul dintre Strigăte. Expoziția amenajată la acel etaj se numea Infinit și ne invita să explorăm bucățele din Friza Vieții, revărsarea emoției și gândurilor artistului plecat în căutarea misterelor umanității. Am găsit acolo multe povești despre anxietate, moarte, dragoste și singurătate, despre modul cum îi vedea artistul pe ceilalți și pe sine însuși.
Am urcat apoi la etajul 6 pentru a vedea o expoziție denumită Monumental. Am găsit aici unele dintre cele mai mari picturi realizate vreodată de Edvard Munch. Unele dintre ele au fost create pentru a fi expuse în Sala de ceremonii a Universității din Oslo, cu ocazia celebrării centenarului universității. Toate picturile din acest spațiu repetau trei teme mari și late numite: Soarele, Muntele Uman și Cercetătorii.
Am încheiat vizita la Muzeul Munch la etajul 3. Expoziția prezentată de aici se numea Trembeling Earth, denumire pe care eu aș traduce-o prin Vibrația Pământului. A fost mult mai cuprinzătoare decât celelalte două și era împărțită pe diverse teme, așezate în spații expoziționale separate unele de altele și denumite sugestiv: „În pădure”, „Peisaj cultivat”, „Pe mal”, „Locuri alese” și așa mai departe. A fost etajul care mi-a plăcut cel mai mult până la urmă, cu toate că unele picturi mi s-au părut mai degrabă inspăimântătoare.
Opera din Oslo
Nu departe de Muzeul Munch se află și clădirea Operei din Oslo. E imposibil de ignorat, e imensă și este cea mai ochioasă clădire din cartier. Mie mi s-a părut un soi de corabie futuristă construită din sticlă, granit alb și marmură de Carrara ce plutește pe apele fiordului. Particularitatea ei este acoperișul ce se înclină spre nivelul solului, creând astfel un soi de mare piață care invită trecătorii să urce până sus ca să se bucure de priveliști panoramice asupra orașului. Mă gândesc că e frumoasă și pe dinăuntru dar până n-oi vedea un spectacol aici n-am de unde să știu. Am înțeles de la ghidul local cu care ne-am plimbat trei ceasuri prin Oslo că poate fi vizitată în tururi ghidate dar eu n-am apucat să profit de ofertă.
Biblioteca Deichman
Nu departe de Operă am dat peste o altă clădire interesantă, Biblioteca Publică din Oslo, mai exact sediul ei principal. La început am crezut că e un mall după câtă lume intra și ieșea din clădire. M-am dumirit despre ce era vorba abia după ce-am intrat și m-am trezit printre rafturi cu mii de cărți împrăștiate pe mai multe etaje. Cred c-aș fi putut lua și eu o carte și-aș fi putut să mă retrag într-o cafenea sau într-unul din spațiile de relaxare s-o răsfoiesc în liniște dar ghinion, nu știu o boabă de norvegiană. Pe lângă mii de cărți, biblioteca are și un cinematograf, săli de lectură, ateliere tematice și probabil multe alte spații în care să te distrezi în lungile nopți polare.
Am fost curioasă să aflu de unde și-a căpătat biblioteca numele și astfel am aflat c-a existat cândva un domn pe nume Carl Deichman (1705 – 1780), om de afaceri, industriaș, colecționar de cărți și filantrop norvegian. Colecția sa de cărți a condus la înființarea Bibliotecii Publice din Oslo cunoscută oficial și sub numele de Biblioteca Deichman.
Bygdøy
În cea de-a doua zi petrecută în Oslo, la inițiativa ghidului român ce ne-a însoțit întreaga excursie m-am încolonat în grup și am plecat cu vaporașul orășenesc spre Bygdøy, o populară zonă de recreere și una dintre cele mai căutate și exclusiviste zone rezidențiale din Norvegia. Nu am mers până acolo pentru a-mi cumpăra o viluță (probabil ar fi trebuit să mai muncesc vreo două vieți ca să strâng banii necesari) ci pentru a vizita două dintre cele cinci muzee pe care le găzduiește. Deși m-ar fi tentat foarte mult Muzeul Satului am ales să merg cu restul doritorilor de experiențe culturale la Muzeul Fram și la Muzeul Kon-Tiki.
La Muzeul Fram m-am dus pentru a vedea pe viu celebra corabie Fram folosită de vestiții exploratori norvegieni Fridtjof Nansen, Otto Sverdrup și Roald Amundsen în expedițiile lor arctice. În loc s-o lase să putrezească într-un doc uitat de lume norvegienii i-au făcut muzeu.
Fram a văzut lumina zilei în șantierele unui constructor naval scoțiano-norvegian pe nume Colin Archer dar a fost proiectată și realizată după specificațiile furnizate de Fridtjof Nansen. El își dorea o corabie mai aparte, mai lată și mai puțin adâncă, pe care să o folosească în expediția ce țintea atingerea Polului Nord. Ideea lui Nansen era să se folosească de curentul oceanic ce curgea sub calota glaciară de la est la vest și să atingă Polul Nord dus de curent, prins cu tot cu corabie în ghețurile calotei. Fram a fost proiectată astfel încât să nu fie strivită de ghețuri ci să se ridice pe măsură ce apa îngheța în jurul ei. Expediția a durat trei ani 1893–1896 dar nu a avut rezultatul scontat. Când Nansen și-a dat seama că Fram nu va atinge Polul Nord prin forța curentului, el și Hjalmar Johansen și-au propus să-l cucerească pe schiuri. Nu le-a ieșit pasiența nici așa. După ce au ajuns la 86° 14′ latitudine nordică au trebuit să abandoneze dar și-au petrecut iarna printre ghețuri supraviețuind cu carne și grăsime de morsă și urs polar. Au fost salvați de o expediție britanică și au ajuns înapoi în Norvegia cu doar câteva zile înainte de Fram. Nava a petrecut aproape trei ani prinsă în gheață, ajungând până la 85° 57′ latitudine nordică.
În 1898, Fram a pornit într-o nouă expediție polară, condusă de data aceasta de Otto Sverdrup, exploratorul ce o readusese înapoi în Norvegia în prima călătorie. Scopul acestei expediții a fost cartografierea insulelor din Arhipelagul Arctic. Și, în sfârșit, Fram a fost folosită de Roald Amundsen în expediția sa din anii 1910 – 1912, prima care a atins la Polul Sud.
În acest muzeu mi-a plăcut cel mai mult faptul că poți urca pe Fram și poți vizita vasul în interior. Am înțeles că interiorul este cel original așa că îți poți da seama pe viu, fără a pune la socoteală frigul și furtunile, în ce codiții vitrege trăiau și munceau exploratorii arctici de la sfârșitul secolului al 19-lea.
Nu departe de Muzeul Fram se află Muzeul Kon-Tiki, dedicat corăbiilor construite de un alt explorator și aventurier celebru, Thor Heyerdahl. A trecut ceva timp de când citeam cărți despre expedițiile lui trăznite dar tot îmi amintesc plăcerea pe care mi-au oferit-o.
Muzeul a fost construit inițial pentru a găzdui Kon-Tiki, pluta din lemn de balsa meșterită după un model precolumbian pe care Thor Heyerdahl a folosit-o pentru a naviga din Peru în Polinezia în anul 1947. Heyerdahl era convins că populația din Polinezia nu provenea din Asia de Sud-est, așa cum zicea toată lumea, ci din America, mai precis America de Sud. Pentru a demonstra că acest lucru este posibil a organizat și condus Expediția Kon-Tiki, mai mult de 6000 de kilometri străbătuți în trei luni și jumătate ce l-a purtat din Callao, Peru până în atolul Raroia din Pacific.
În același muzeu se află și Ra II, un vas construit din stuf după modele ale ambarcațiunilor maritime din Egiptul Antic. Teoria pe care Heyerdahl a dorit să o demonstreze de data aceasta era că America a fost descoperită de fapt de egipteni și nu de Columb sau de vikingi. Heyerdahl a navigat cu Ra II din Africa de Nord în Caraibe după ce a eșuat în prima sa încercarea pe care a făcut-o cu Ra, versiunea 1.0.
Cam atât am avut de povestit despre muzeele din Oslo.
Spre imensul meu regret nu am văzut Muzeul Corăbiilor Vikinge, care a fost închis temporar în anul 2021 și se preconizează a fi redeschis abia în 2027. Cred că va trebui să-l șterg definitiv de pe lista dorințelor. Am ratat astfel să văd cu proprii mei ochi cele trei corăbii funerare din epoca vikingă care au fost găsite într-o regiune plină cu tumuli aflată la sud de Oslo. Asta e, va trebui să mă mulțumesc cu filmulețe care să-mi spună povestea lor.
Cam atât am avut de povestit și despre Oslo. De acum înainte am intrat și eu în piele de viking și-am plecat într-o expediție fulger prin țărișoara lor, expediție din care trebuia musai să mă aleg cu cât mai multă pradă într-un timp cât mai scurt.
Fii primul care comentează