Am ajuns în Oslo, poarta mea de intrare în Norvegia, într-o dimineață de august, după un zbor LOT cu escală în Varșovia. Cu toate că zborurile au fost scurte (cam 2 ore fiecare) și escala la fel, tot am pierdut noaptea de dinaintea călătoriei. Cam așa sunt mai toate programele oferite de agenția DAL Travel, cu ei se maximizează cât se poate de mult timpul petrecut pe la punctele de interes turistic și se înghesuie în program cât mai multe lucruri. Pe de o parte îmi place stilul lor (dacă tot am ajuns până aici de ce să nu văd cât mai multe chestii?) pe de altă parte nu-mi place (ce bine mi-ar pica un moment de respiro!). Drept urmare eram un pic năucă în prima zi petrecută în Oslo, dar am supraviețuit.
La aeroport am fost preluați de Ülo, șoferul care avea să ne poarte în zilele următoare de-a roata prin sudul Norvegiei. Ghid local n-am primit, se pare că nu se poartă moda asta când e vorba de excursii prin Europa, probabil e prea scumpă distracția. Mi-a părut nițel rău, ghizii locali fiind de cele mai multe ori singura ferestruică prin care putem și noi, intrușii, spiona viața de zi cu zi din locurile pe care le vizităm, contactul cu oamenii locului fiind de obicei foarte sporadic și superficial. Nici măcar Ülo nu era norvegian ci estonian, la fel și autocarul pe care-l conducea ce era înmatriculat în Estonia. În zilele ce-au urmat am observat că mai toate autocarele ce plimbau grupurile de turiști prin Norvegia erau străine, în principal poloneze, lituaniene, letone, de parcă s-ar fi reînființat o nouă Ligă Hanseatică în zona baltică.
Până ne-am mocâit noi prin aeroport (ce bine e să fii în zona Schengen, adio control pașapoarte) până ne-am preluat bagajele și până s-ajungem de la aeroport în oraș a trecut toată dimineața. La hotel nu ne-au primit în camere așa că timpul pe care-l mai aveam la dispoziție l-am petrecut cercetând împrejurimile în căutare de magazine alimentare/restaurante de unde urma să ne completăm stocurile de apă și mâncare. La ora 13 urma să ne întâlnim cu un ghid local ce-avea să ne însoțească timp de vreo trei ceasuri într-un tur motorizat prin oraș.
Nu mi-a plăcut cine știe ce turul acesta dar măcar m-a scutit de drumul către obiective mai îndepărtate precum Parcul cu lucrările lui Vigeland și trambulina de pe dealul Holmenkollen. În afară de aceste două obiective n-am mai apucat să facem nimic. Teoretic urma un tur pietonal prin Oslo dar practic n-am mai avut timp de el pentru că am pierdut vremea în trafic. Autocarul ne-a lăsat în apropierea cheiului construit în capătul fiordului Oslo, un soi de buric al târgului, iar de acolo ghidul local ne-a condus pe jos până la hotel, cale de vreo 15 minute, pe lângă Teatrul Național, Academie și Palatul Regal. După care ne-a salutat și dusă a fost. Noroc că noaptea se lasă foarte târziu în această perioadă a anului așa c-am avut suficient timp să-mi satisfac curiozitatea în propriul meu tur pietonal, organizat ad-hoc.
Despre domnul Vigeland și lucrările sale am să povestesc mai târziu, acum am să pomenesc un pic doar despre trambulina de sărituri. Ghidul nostru ne povestea că dealul pe care e construită trambulina a folosit drept loc de recreere, de făcut sport și organizat competiții sportive încă de la sfârșitul secolului al 19-lea. În acele vremuri săriturile pe schiuri se făceau doar de pe dealuri, nicidecum de pe structuri artificiale dar cu timpul a prins și în Norvegia moda trambulinelor construite de mâna omului. De-a lungul timpului au fost ridicate aici mai multe variante de trambuline, din ce în ce mai lungi și din ce în ce mai abrupte, ultima îmbunătățite fiind adusă în anul 2010. Acum în august, pe uscat, trambulina folosește pe post de traseu al unei tiroliene. Doritorii de senzații tari își pot da drumul din vârful ei, pe fir în jos, până la bază. O altă variantă de distracție ar fi simulatorul de la Muzeul skiului aflat sub trambulină. Iți tragi ochelarii pe nas și te transformi într-o clipită într-un sportiv de mare performanță. Eu n-am avut timp pentru asemenea delicatesuri în timpul alocat vizitei.
După ce ne-am luat rămas bun de la ghid și după ce ne-am luat camerele în primire am avut program de voie așa c-am pornit vitejește în propriul tur pietonal. Am început cu un obiectiv aflat la doi pași de casa provizorie, Palatul Regal. Palatul acesta e așezat pe o înălțime numită Bellevue, la capătul celei mai importante artere a orașului, Karl Johans Gate. În marea piață din fața palatului am dat peste o statuie ecvestră a aceluiași personaj, Karl Johan, rege al Suediei și al Norvegiei. Palatul Regal a fost construit la inițiativa lui.
Acest personaj are o istorie foarte interesantă. Nu provine defel din os domnesc ci, dimpotrivă, a fost fiul unui avocat francez din Pau. Numele lui real este Jean-Baptiste-Jules Bernadotte și a fost unul dintre generalii lui Napoleon Bonaparte, propulsat spre glorie pe vremea când Europa fierbea din cauza Revoluției Franceze și a războaielor napoleoniene ce au obligat-o să se așeze după noi reguli. Norocul generalului a atins cote cât se poate de înalte în momentul în care aristocrația suedeză a pornit în căutarea unui rege belicos de instalat pe tron după moartea bătrânului rege Karl ce nu produsese moștenitori. Bernadotte părea a fi candidatul ideal, un lider militar puternic care ar fi putut să redea Suediei gloria de odinioară. În octombrie 1810, revoluționarul Bernadotte s-a dus la Stockholm, a luat numele scandinav Karl Johan, s-a convertit la religia luterană, a fost adoptat de regele Karl și s-a metamorfozat în prinț moștenitor al Suediei. Nu peste mult timp a devenit rege cu acte în regulă. Deși suedezii speraseră inițial ca noul lor conducător să pornescă război împotriva Rusiei pentru a recuceri Finlanda s-au mulțumit până la urmă cu un plan mai puțin ambițios. Karl Johan a decis că cel mai bun mod de a aduce glorie atât Suediei cât și viitoarei dinastii Bernadotte, a fost să rupă Norvegia din regatul Danemarcei și s-o alipească Suediei. Norvegienii nu au fost deloc de acord cu idea, ei luptau de ceva timp pentru înființarea propriului lor regat independent, și s-au burzuluit nițel. Dar nu a fost după dorința lor ci după cea a marilor puteri așa că Norvegia s-a ales cu tutela suedeză pe cap, de care a scăpat abia în anul 1905. În ciuda faptului că le-a cam încurcat socotelile, norvegienii l-au plăcut pe Karl Johan, se spune că spre sfârșitul domniei a fost mai popular în Norvegia decât în Suedia. Așa se explică poate faptul că până și în ziua de azi strada principală din Oslo se numește Karl Johans Gate, iar în fața Palatului Regal norvegian tronează statuia lui ecvestră.
În zilele noastre Palatul Regal este deținut de statul norvegian și este pus la dispoziția șefului statului, adică a regelui. Este de fapt atât locul de muncă al monarhiei cât și locuința oficială a familiei regale. Poate fi vizitat și în interior dar eu am declinat invitația și am preferat să mă plimb doar pe afară, să mă bucur de soare și vreme bună de afară ce hotărâse să sfideze prognoza meteo amenințătoare anunțată de aplicația de pe telefon.
În jurul palatului este amenajat un minunat parc public în care mai există copaci plantați pe vremea lui Karl Johan. Sub un bătrân castan am dat peste statuia actualei regine, Sonja, ce pare a fi pregătită să pornească într-o drumeție la munte. Am aflat ulterior că statuia a fost un cadou primit de regină de la Asociația Norvegiană de Trekking în onoarea împlinirii a 80 de ani și ca omagiu adus unei drumețe pasionate ce-a petrecut mult timp explorând munții Norvegiei.
După ce m-am lămurit cu Palatul Regal am început să cobor de-a lungul lui Karl Johans Gate, o stradă mai degrabă pietonală mai ales în a doua porțiune când se mai și îngustează. La stânga ei am dat peste Academie, la dreapta peste Teatrul Național, mai apoi peste clădirea Parlamentului iar la capătul ei peste Catedrala din Oslo. În rest doar magazine și magazinașe.
Odată încheiată această trecere în revistă a unui Oslo cu iz de secol 19, început de secol 20 am luat-o tot înainte după cum mă ducea drumul și am nimerit într-un Oslo mult mai modern. Ajunsesem din nou pe malul fiordului, într-un golfuleț pe țărmurile căruia s-au construit trei dintre cele mai interesante clădiri ale orașului: biblioteca Deichman, Opera și Muzeul Munch. Intrasem de fapt într-un cartier numit Bjørvika, aflat în plină reamenajare urbană ce-a început în anii 2000. Când va fi finalizat, fostul port de containere va deveni probabil centrul cultural și urban al Oslo-ului secolului 21. Deocamdată lucrările sunt în plină desfășurare, macaralele și șantierele stricând puțin fațada ultramodernă a cartierului. Ce mi-a plăcut aici a fost că partea simandicoasă pare să se amestece fără prea multă țâfnă cu viața de zi cu zi a celor ce locuiesc în cartier. Prin jurul Muzeului Munch pluteau caiace, pe malul fiordului era amenajată o plajă iar în apele lui un bazin de înot. De știam … îmi aduceam și costumul de baie de acasă.
După ce-am părăsit Bjørvika am luat-o la pas pe malul fiordului până am dat peste Akershus, fortăreața medievală a orașului, construită pentru prima oară prin secolul al 13-lea. Am înțeles că se fac tururi ghidate în unele clădiri dar eu m-am mulțumit doar să le dau ocol prin parcul amenajat în jurul lor. Cetatea este și în zilele noastre o unitate militară și este deschisă publicului doar între anumite ore.
După ce-am coborât de la cetate am ajuns iar în buricul târgului, pe cheiul principal de unde pornesc mai toate drumurile maritime în Oslo. Prima clădire ce mi-a sărit în ochi a fost Primăria orașului o monstruozitate din cărămidă roșie, ce-a fost dată în folosință în anul 1950. Mi-ar fi plăcut să o vizitez și pe interior într-un tur ghidat dar am ajuns mult prea târziu și programul lor se încheiase de mult. Așa că m-am mulțumit să-i dau și ei un ocol și i-am admirat doar legendele nordice sculptate în lemn și înșirate pe pereții curții (din care n-am priceput mare lucru).
Primăria din Oslo e renumită din mai multe motive. Unul ar fi că te-ai putea căsători în Sala Munch. Al doilea ar fi că deține cel mai mare carillon din nordul Europei. Și al treilea și cel mai important, aici se decernează Premiul Nobel pentru Pace. Nu departe de primărie se află și clădirea ce adăpostește Nobel Peace Center, un soi de „vitrină a Premiul Nobel pentru Pace și a idealurilor pe care le reprezintă”.
Ziua mea de hoinăreală prin Oslo s-a încheiat în cartierul numit Aker Brygge, aflat tot pe malul fiordului. Foarte mult mi-a plăcut și în acest cartier din centrul orașului, liniștit, aerisit, cu pontoane de lemn pe care făcea lumea plajă sau de pe care se puteau lansa într-o bălăceală. Blocurile acelea nu mi s-au părut deloc ostentative dar am îndoieli serioase că un apartament ar fi pe măsura buzunarului meu.
Pe un soi de insuliță am dat peste Astrup Fearnley Museum of Modern Art, închis la acea oră de seară. Nu mi-a părut rău deloc, nu sunt prietenă cu arta modernă. Clădirea care-l adăpostește mi s-a părut însă interesantă.
PS. Trebuie să mărturisesc acum că am fost tâlhărită în Oslo. S-a întâmplat pe cheiul lui Aker Brygge, ziua în amiaza mare, pe când lingeam de zor o înghețată. O cumpărasem cu puțin timp în urmă și căutam un locșor pe scările de lemn de pe chei unde să mă așez ca s-o savurez în liniște. Din spatele meu însă s-a auzit deodată un fâșâit ușor, apoi am fost atinsă delicat pe umăr și … dintr-o dată … am rămas fără un cioc zdravăn de înghețată. Tâlharul … un pescăruș obraznic ce nici măcar nu și-a întrerupt zborul. După această pățanie am părăsit cu regret malul fiordului și m-am refugiat la adăpost, printre clădiri.
Fii primul care comentează