Lui Karoline îi mergea gura ca o morișcă. Ne pescuise din aeroport și acum, în timpul celor două ceasuri cât îi lua minibusului s-ajungă la hotelurile noastre de reședință, ne povestea câte și mai câte. Despre cum e vremea prin Sri Lanka și ce șanse de ploaie aveam, despre excursiile opționale la care ne îndemna să ne înscriem, despre experiențele ei lankeze vechi de câteva luni, de când aterizase și ea la agenția de turism ce ne-avea în grijă pentru un stagiu de-o vară. La un moment dat văd că tresare și ne zice: „A, bine că n-am uitat ! Aveți grijă, în 1 ianuarie aici e zi de Poya și e o sărbătoare religioasă foarte importantă. N-o să găsiți nici un magazin deschis. Iar în seara de Revelion, aveți grijă să consumați băuturi alcoolice înainte de miezul nopții, că după aceea nu se mai servesc întreaga zi, tot din cauza lui Poya.” Cu alte cuvinte, dac-aveți chef să vă îmbătați, o puteți face doar până la ora 12 noaptea. După care urmează o zi de post și rugăciune.
Măi să fie ! Dar care o fi treaba cu ziua asta de Poya? După ce-am ajuns la hotel am făcut săpături pe internet și am aflat că …
În Sri Lanka toate zilele cu lună plină din an sunt zile de sărbătoare. Bugetarii nu lucrează iar băncile sunt închise. Prin lege, prăvăliile nu au voie să vândă băuturi alcoolice și carne, hotelurile nu au voie să servească alcool decât cu riscul de-ași pierde licența.
Numele lankez de poya desemnează de fapt sărbătoarea Uposatha, ținută de toți budiștii din lumea asta. Este o zi a abstinenței, o zi dedicată curățirii minții prin meditație, a obținerii păcii interioare și a bucuriei ce rezultă din asta. Fiecare sărbătoare Poya e ținută în cinstea unui eveniment din viața lui Buda și are un nume dedicat. Cea mai importantă pare a fi ziua de Vesak din luna mai când sunt sărbătorite trei evenimente: aniversarea nașterii lui Buda, aniversarea obținerii iluminării și a atingerii Nirvanei. Sărbătoarea Poya din ianuarie se cheamă Duruthu, după numele lunii în care s-a petrecut prima din cele trei vizite pe care le-a făcut Buda în Sri Lanka, cea imediat de după atingerea iluminării.
M-a mâncat curiozitatea să văd cum sărbătoresc singalezii o zi de Poya așa că 1 ianuarie am dedicat-o unei vizite la templul Kalutara Chaitya aflat la vreo 4 km depărtare de hotel. A fost o experiență foarte interesantă pentru un habarnist ca mine, aterizat pentru prima oară într-o țară asiatică.
Am pornit la drum pe la ora nouă dimineața, după ce i-am convins cu greu pe șefii de tuk-tuk din fața hotelului să mă lase să mă duc până acolo pe jos. Am evitat drumul principal, cu zgomotul, praful, agitația lui și am luat-o cătinel pe străduțele ce șerpuiau prin cartier. Asemenea mie, mulți alți oameni se îndreptau spre temple, n-aveam cum să mă rătăcesc. La început am luat-o după o familie cu două fetițe frumos îmbrăcate dar, surpriză, ei s-au oprit la o biserică catolică și m-au lăsat să-mi continui drumul de una singură. A fost o plimbare plăcută, de nu eram singura decolorată ce mărșăluia pe stradă mi-aș fi putut închipui că sunt undeva pe la noi la țară. Cei cu care mă intersectam îmi zâmbeau cu gura până la urechi și ne uram obligatoriu un A happy new year. N-am mai dat binețe la atâta lume de nu mai știu când.
Ajunsă la templu am încercat să fac și eu ce făceau ceilalți. Mi-am abadonat papucii în stradă și-am pășit cu încredere înăuntru. Lume era puhoi, mai toată îmbrăcată în alb din cap până în picioare. Cei mai mulți își găsiseră un locșor și se așezaseră pe trepte, pe jos pe o păturică, la umbra copacilor din curte și ascultau un soi de predică ținută de un călugăr în portocaliu. Din păcate n-am priceput o iotă din ce zicea el acolo. Cei ce nu stăteau jos, aduceau ofrande lui Buda sub formă de bețișoare parfumate pe care le aprindeau și le înfigeau în nisip, flori de lotus și iasomie, mici candele sub formă de olcuțe de lut umplute cu ulei de palmier în care ardea un fir de sfoară, boluri cu orez. Prima constatare a fost că templul era format de fapt din mai multe clădiri și curți interioare iar evenimentele importante se petreceau afară, sub cerul liber.
Am dat un ocol copacului Bodhi din curte, un bătrân venerabil de sute de ani. Am înțeles că acest copac e special pentru că e o mlădiță a celui din Anuradhapura, care e la rândul lui e o mlădiță a copacului sub care Buda a obținut iluminarea. Kalutara Bodhiya e așadar nepotul lui Sri Maha Bodhi din India, care din păcate n-a mai apucat zilele noastre. Mi-a părut rău că nu mi-a dat prin cap să cumpăr și eu o floare de lotus să i-o așez la poale.
Apoi am urcat în corpul marii stupe albe. În mod normal, stupele nu sunt locuri deschise muritorilor de rând. În ele sunt ținute de obicei lucrurile prețioase ale unui templu: tezaurul, relicvele, foile de palmier pe care sunt scrise textele sacre. Doar aici în Kalutara, stupa cea mare e o sală în care poate intra multă lume. În mijlocul ei e o stupa mai mică înconjurată de opt statui ale lui Buda și de mese pe care se pot lăsa ofrande. De-a roata pereților exteriori sunt desenate fresce ce povestesc istoriile Jakatei, adică despre isprăvile și minunile înfăptuite de Buda.
Călugărul cu predica trecuse între timp la alte cele (vorbea la un microfon și se auzea în toate colțurile templului, care era cam mărișor). Chiar așa habarnistă cum eram am priceput că recita o mantra. Ce spunea el acolo semăna a poezioară, pe care o relua mereu și mereu. Când a încetat, lumea s-a scufundat în meditație.
Mi-am zis să fac și eu la fel. Am găsit cu greu un locșor liber și m-am așezat pe podea. Dar când să reușesc să-mi astâmpăr maimuțoii ce mi se zbânțuiau prin creier am fost ispitită și deturnată mișelește de la cele sfinte. La început mi s-a așezat în poală un bulgăraș în pempărși, sub forma unei fetițe de ciocolată, bucălată și cârlionțată toată. Maimuțica responsabilă cu gâdilarea copiilor a pus pe dată stăpânire pe creierul meu. Din fericire a fost alungată repede de mămica ce-a venit să-și recupereze odorul. N-a durat mult însă și-a venit rândul maimuțelei responsabile cu joaca să-mi pună stăpânire pe minte, pentru că am fost asaltată de alte două fetițe puse pe șotii. Erau frumușele foc, îmbrăcate în rochicioare de-un alb imaculat. Cea mai mică avea părul strâns întru-un moț în vârful capului și un punct negru pictat pe frunte ca s-o apere de deochi. Cea mare avea chef de vorbă. Ne-am împotmolit repede, n-am reușit nici măcar să pronunțăm una numele celeilalte. Până la urmă s-au plictisit și m-au lăsat baltă, luând cu ele și cheful meu de meditație.
Am plecat de la Kalutara Chaitya foarte bine dispusă și cu inima ușoară. S-ar putea ca mantra călugărului să fi avut totuși efect și asupra mea. M-am întors acasă cu o frunză culeasă dintr-un copac Bodhi ( nu chiar cel din templu, că n-am îndrăznit ) pe care am presat-o într-o carte și la care mă uit acum cu drag. Cine știe, poate-poate m-o ajuta ca de-acum înainte să nu-mi mai pierd zen-ul atât de ușor .
Fii primul care comentează