N-aș fi putut pleca din Sri Lanka fără a da cezarului ce-i al cezarului. În cazul de față cezar = ceai, iar dat = cheltuit bani și umplut bagajul cu tot soiuri de ceaiuri ceyloneze: negre, albe, aurii argintii … Drept urmare, în ultima zi în care am mai putut face excursii am pornit spre regiunea Nuwara Eliya sau Little England cum i se mai spune ( din pricina frigului și-a ceții de-aici ).
Într-un fel excursia asta a fost cea mai puțin satisfăcătoare. Poate mă prinsese oboseala și de aceea mi s-a părut mult prea lungă. N-a ajutat deloc nici faptul c-am petrecut majoritatea timpului în mașină. La sfârșit eram năucă. A semănat mai mult o incursiune de testare a terenului și aflarea potențialului unei regiuni unde majoritatea lankezilor vin să-și petreacă vacanța în lunile când căldura de pe coastă devine insuportabilă.
Pe de altă parte am învățat o mulțime de lucruri legate de ceai. Am vizitat o făbricuță unde am descoperit cât trebuie să îndure biata frunză de camellia sinensis până s-ajungă în ceștilor noastre. Am admirat într-una verdele crud al nenumăratelor plantații ce-acoperă toată regiunea. Drept bonus, am văzut ( doar de pe marginea șoselei din păcate ) trei cascade. În orașul Nuwara Eliya m-am mulțumit cu un tur motorizat, n-am reușit nicicum să mă împac cu orașele din Sri Lanka.
Plantații
Când am ajuns în zona plantațiilor de ceai m-a pufnit râsul. Toate pletele acelea lungi ce crescuseră pe dealuri și munți sub formă de păduri tropicale sau plantații cu arbori exotici fuseseră tunse cazon. Vârful muntos al insulei e acum acoperit aproape în întregime de tufe de camellia sinensis, planta de ceai. Din loc în loc a mai fost îngăduit un fir lung, un copac cu rădăcini bogate dar coroană îngustă, bun pentru a stabiliza solul și a-l împiedica s-o ia la vale. În rest, cât vezi cu ochii doar rânduri-rânduri de arbuști de ceai, toți de aceeași înălțime.
Cultivarea ceaiului a fost începută de englezi în secolul al 19-lea, după ce plantațiile de cafea pe care le-au încercat la început au pierit de-o molimă. Pentru că singalezii n-au prea vrut să lucreze pentru ei englezii au adus din sudul Indiei muncitori tamili. Astăzi sunt considerați un fel de etnie aparte „tea tamils”, majoritatea trăiesc în zona centrală acolo unde sunt și plantațiile de ceai și sunt diferiți de tamilii băștinași ce locuiesc în special în nordul țării și de-a lungul coastelor. Sunt considerați și astăzi cei mai săraci dintre săraci iar singalezii nu par a avea o părere prea bună despre ei.
Făbricuțe
Am făcut popas și la o fabrică de ceai, unde am învățat care e procesul de fabricație. Am găsit pe internet o poză drăguță care rezumă bine problema, așa că nu m-am răbdat și-am adăugat-o aici.
Așadar
- Culesul are loc în general pe tot parcursul anului. Există însă și perioade mai intense, în primăvară mai ales, atunci când arbuștii explodează cu crenguțe noi și proaspete. Ceaiul simandicos e cules doar cu mâna de cele mai multe ori de către femei tamil. Doar vârful plantei e ciupit. Gradul de sofisticare al ceaiului depinde de câte frunzulițe sunt folosite începând cu vârful plantei. Cel mai simandicos e ceaiul făcut doar din mugurele nedesfăcut din vârful crenguței care e cules doar cu buricele degetelor ca să nu fie sfărâmat. Cel de pe locul doi mai adaugă o frunzuliță. Și așa mai departe, funcție de numărul de frunze „bătrâne” care intră în componența sa.
- Veștejirea. Frunzele de ceai sunt apoi transportate la fabrici unde sunt trecute prin mai multe faze. Prima e veștejirea, cu scopul de-a scoate cât mai multă apă din ele. Frunzele sunt așezate pe niște site lungi, pe sub care se suflă aer rece. Procesul ține cam 12 ore.
- Rularea. Frunzele veștejite sunt apoi rulate în niște mașini speciale cu scopul de-a rupe pereții celulelor din frunze și a ușura fermentarea / oxidarea
- Sfărâmarea. După care sunt ușor sfârâmate și cernute prin site speciale pentru a le departaja pe mărimi. În funcție de cât de tare e sfârâmată frunza ceaiul e clasificat în diferite categorii. Categoria dust, adică praf, ajunge de obicei în pliculețele de hârtie și e cel mai tare. Apoi, cu cât mai mare e granulația tăria scade dar ceaiul e considerat de o mai bună calitate.
- Fermentarea se face doar pentru ceaiul negru. Frunzele sfărâmate sunt întinse pe alte site și pulverizate cu apă. După câteva ceasuri în care sunt ținute într-un mediu supravegheat, frunzele îmbătrânesc și se arămesc. În cazul ceaiului verde și alb faza asta nu are loc iar frunzele selectate sunt uscate la soare ( în cazul ceaiurilor simandicoase nu sunt nici măcar sfărâmate ).
- Uscarea. Procesul de fermentare e oprit prin trecerea frunzelor printr-o cameră cu aer cald. Tot acum are loc și o uscare suplimentară a frunzelor.
- Sortarea. Urmează faza prin care sunt îndepărtate codițele frunzelor și a nervurilor din care se face apoi un compost. Ceea ce rămâne e ceaiul negru ce-ajunge în ceștile noastre. E sortat suplimentar în funcție de cât de tare a fost sfărâmată frunza.
- Împachetarea. Producția de bază din fabrică e apoi împachetată în saci mari de hârtie și trimisă la Colombo unde are loc o degustare și o triere suplimentară în funcție de calitatea produsului. O cantitate mai mică e ținută totuși și pentru magazinul de prezentare, pentru ademenit turiștii.
N-am ratat nici sesiunea de degustare. Am fost curioasă să încerc cât mai multe feluri așa că am căpătat 4 ceșcuțe, să mă satur.
După care, pentru că drumul trecea prin magazinul de ceaiuri, a urmat și o fază de cumpărături.
Nuwara Eliya
Eu mai multe nu prea am de povestit. Excursia s-a rezumat la un drum lung cu mașina și pauze scurte pentru dezmorțit oasele și făcut fotografii. Le las pe ele să spună ce-ar mai fi de spus.
Și astea fiind spuse, am terminat și eu poveștile lankeze. A doua zi am stat cuminte la hotel pentru că spre seară porneam la drum lung. Spre casă, în România.
Fii primul care comentează