Când mă gândesc la Jemaa el-Fnaa, piața principală a Marrakech-ului, inima orașului, locul care atrage localnicii și turiștii deopotrivă, mă apucă amețeala chiar și-acum după ce-a trecut atâta timp. Simt în stomac bubuitul tobelor și-a ritmurilor lor obsedante, în nas și în ficat mirosurile mâncărurilor de tot soiul, simt pe limbă prospețimea dulce-acrișoară a sucului de portocale proaspăt stors, în urechi zumzetul mulțimii de oameni strânse aici precum roiurile de albine, simt teama (nejustificată dealtfel) de-a mă trezi pe neașteptate cu un șarpe după gât sau cu o maimuțică în cap. Simt năuceala și discomfortul pe care mi-o dau în general spațiile mari și aglomerate.
Căci trebuie să mărturisesc acum, că Ulițarnica are o fire cam introvertită, e oarecum sfioasă și suferă, după un diagnostic pus tot de ea, de o ușoară agorafobie. Animalul ei totemic e ursul iubitor de păduri verzi de brad, spații personale mari, zmeură și mure. Ce să facă un urs în piața Jemaa el-Fnaa? Eventual să fie mânat de un ursar să joace în fața mulțimii de gură-cască. Brrrr, Doamne ferește … Și mai erau două chestiuni care măreau starea de inconfort a Ulițarnicei: tocmeala pentru a obține o treime din prețul propus de vânzător (urăsc negocierile astea) și atenția pe care trebuia să o acorde rucsacului, pentru a nu ajunge cu el gol la hotel. Tot datorită înrudirii cu urșii cei singuratici, urma să mă afund prin souk și prin piață de una singură, doar așa puteam savura experiența la maxim. Dar nu vă îngrijorați, am exagerat de dragul povestirii. Realitatea nu e niciodată atât de sumbră pe cât o face imaginația noastră.
Oricum, mi-am stabilit de la început un plan de bătaie. Mi-am umplut buzunarele cu tot mărunțișul pe care îl aveam iar portmoneul cu actele și grosul bănuților l-am afundat în cel mai ascuns loc al rucsacului. Mi-am impus să nu cheltui mai mult decât aveam prin buzunare, oricât de tentantă ar fi fost oferta și oricât de insistenți vânzătorii. Mi-a reușit stratagema. La final am părăsit piața cu buzunarele goale, dar vie și nevătămată, plus mulțumirea călătorului care a văzut ceva deosebit.
Nu pot spune c-a fost tocmai ușor, am fost hâșâită de o grămadă de lume care nu dorea defel să fie fotografiată, dar și bătută la cap cu insistență de alții care doreau să fie fotografiați contra unei taxe în dirhami. Fotografii vroiam eu, dar nu eram nabab. Am scăpat relativ ușor de sacagii plasați strategic la intrarea în piață. Ghinionul lor, apucasem să fac o ședință foto cu colegii lor din Casablanca, nu m-a tentat repetarea experienței. Am scăpat și de poza cu maimuțica, pentru că a luat-o la sănătoasa când m-a văzut lăsându-și stăpânul fără vedetă – nu știu ce nu i-a plăcut. Am fost însă fermecată de dansul unor cobre ce se legănau în ritm de tamburină. Am dat dirhamii și am plecat repede, să nu care cumva să-i văd în jurul gâtului meu pe post de eșarfă – pentru poza cu șarpele – după cum am văzut că se obișnuiește.
După ce-am trecut de acest baraj de animale sălbatice am pătruns într-o zonă mult mai liniștită. Aici se vindeau vrute și nevrute, direct de pe jos, de pe tarabe, din mici magazinașe construite pe marginea pieței. Găseai tot ce-ți trecea prin cap: murături, fructe uscate, fructe proaspete, mirodenii de tot felul, cosmeticale cu miros de portocal, ulei de argan și amlou, sacoșe de paie, fesuri croșetate multicolore, babuși, ceramică, chinezisme cu toptanul … lista ar putea continua la nesfârșit.
După ce-am trecut de magazine am ajuns în sectorul tarabelor cu mâncare. Pentru că nu era tocmai ora mesei, multe erau în pauză și așteptau seara când călătorul flămând nu rezista tentației. Am fost și eu poftită la o supă de scoici, un ceai de mentă acompaniat cu un soi de prăjitură dar am rezistat eroic. Am cedat doar în fața sucului de portocale.
Am avut și vreo două întâlniri de gradul trei și patru cu această lume neobișnuită pentru mine (nu-i pot spune extraterestră, nu-i așa?). Prima, încadrată la gradul 2.5, a fost cu domnul de la taraba 69, ce mi-a scos limba când îl trăgeam în poză. Ghinionul lui, l-am imortalizat așa, cu limba scoasă și nu m-am mai apropiat să văd ce vinde acolo. Dacă era mai prietenos, poate beam și eu un ceai.
O întâlnire de gradul 3 a avut loc la intrarea unui magazinaș de suveniruri. Am fost poftită să fotografiez babușii și am fost atrasă într-o mică conversație de către proprietar, un moșuleț cu fața simpatică. „Eu sunt Mustafa, pe tine cum te cheamă?” I-am spus. A repetat și el pe’ndelete numele meu. „Dar de unde vii?” I-am spus. „Aaaa, de departe … Dobar dan, așa se zice pe la voi la bună ziua, nu-i așa?” I-am spus cum se zice. A repetat pe îndelete. „Dar unde se zice dobar dan, în Polonia nu-i așa?” M-a prins, habar n-aveam cum se zice la bună ziua în poloneză. M-a îndemnat apoi să cumpăr un suvenir și cum nu m-am lăsat convinsă, ne-am despărțit, tot prieteni. „Ai să mai vii și mâine pe-aici, nu-i așa?”
Am avut parte și de o întâlnire de gradul patru. Plimbându-mă eu gură cască printre tarabe, atentă la spectacolul lumii, numai ce simt că sunt luată de mână și trasă de-o parte de o domniță mai durdulie. Era frumușică foc, atât cât se putea vedea de sub djeballa și de sub șalul ce-i acoperea capul, iar ochii mari și negri cu privirea jucăușă m-au fermecat. Vroia neaparat să-mi arate ceva. Am încercat eu să-mi eliberez încheietura, dar fără folos. Ca prin minune a apărut în mâna ei un fel de burduf, ca cel folosit în bucătărie pentru ornatul tortului, și până s-apuc eu să protestez mai tare s-a apucat de desenat. În câteva secunde încheietura mâinii mele s-a ales cu o brățară de henna. Mândră tare de isprava făcută mi-a arătat un caiețel cu modele și m-a pus s-aleg. Drept să spun, nu dorisem nici brățara darămite un desen complicat, așa c-am refuzat politicos. Am reușit să-mi eliberez mâna, dar artistul dorea o oareșicare recunoaștere a meritelor sale. Au urmat negocierile. Am scăpat rezonabil, zic eu. Brățara a rezistat eroic vreo două săptămăni și numeroaselor îmbăieri. C-o fi fost henna sau altceva, nu pot să spun.
Seara, piața Jemaa el-Fnaa își schimbă înfățișarea. Maimuțelele și îmblânzitorii de șerpi se retrag pentru a lăsa scena altor actori. Trupe de acrobați, dansatori de tot soiul, cântăreți de muzică gnawa sau muzică berberă atrag în jurul lor cercuri compacte de privitori. Cu cât e cercul mai gros, cu atât mai interesant spectacolul. Cititoarele în cărți de tarot dezvăluie secretele viitorului. Povestitorii își spun istoriile personale, înduioșând inimile ascultătorilor – ce folos că n-am priceput nimic, altfel poate îmi aluneca și mie o lacrimă în colțul ochiului.
M-am învârtit până seara târziu prin Jemaa el-Fnaa, conștientă fiind că un spectacol ca acesta nu voi mai vedea în curând. Acu, c-am terminat de istorisit povestea mea personală, mi-am dat seama c-am uitat să fac ceva atunci, un lucru pe care acum îl regret. De năucă ce-am fost, nu mi-a trecut prin cap să urc și eu la o terasă ce mărginea piața, să fac fotografii panoramice de la înălțime, să vă pot arăta piața Jemaa el-Fnaa în toată splendoarea ei. Cum tentația însă e prea mare, am furat o fotografie de pe internet. Sper să mă ierte autorul.
Fii primul care comentează