Primul meu contact cu Marocul a avut loc odată cu aterizarea avionului pe aeroportul din Casablanca. După două ore și jumătate cât a durat zborul București-Paris, după aproape patru ore de escală petrecute într-un terminal al aeroportul Charles de Gaulle și alte trei ore cât a durat zborul Paris – Casablanca, abia așteptam să ajung la hotel și apoi să mă aventurez prin oraș. Completaserăm cu toții în avion formularul de intrare în țară, viză nu se plătea, așa că nu mă așteptam ca formalitățile să se lungească prea mult. Greșit !!! Am stat la o coadă îndesată cel puțin o oră și jumătate, pentru a primi o ștampilă în pașaport și un număr magic, care m-a urmărit pe parcursul întregului circuit marocan. De-acum în colo, fiecare hotel la care eram cazați cerea, la rândul lui, completarea unui alt formular cu datele turistului, de unde vine, unde pleacă, cât stă și numărul magic primit la vamă. La ce-o fi fost bun tot acest dans? Nimeni nu mi-a cerut vreodată pașaportul să verifice ce-am completat eu pe acele fițuici. Și-atunci la ce bun? Toate bune și frumoase dar cu toate aceste formalități, plus luarea mesei de seară ce ne era servită tuturor la o oră fixată de gazde, iacătă că ziua se sfârșise și niciunul din noi n-a mai avut putere să se avânte prin oraș. Cu ultimii stropi de energie ne-am învârtit puțin prin jurul hotelului în căutare de apă pentru a ne umple ploștile. Incursiunea prin Casablanca a fost amânată pe a doua zi.
Casablanca este cel mai mare oraș al Marocului, cel mai important centru economic și unul din cele mai mari porturi ale Africii. Este mai mult un oraș european atât prin arhitectură cât și prin stilul de viață al locuitorilor, mult mai relaxat decât în orașele din interiorul țării. Deși existase pe vremuri o așezare autohtonă, pe nume Anfa, iar apoi o colonie portugheză pe nume Casa Branca, iar apoi o colonie spaniola ce i-a schimbat numele în Casa Blanca, orașul de astăzi a fost pus pe hartă de către francezi, pe timpul protectoratului. Ghidul nostru marocan ne povestește că o mulțime de arhitecți francezi cu idei năstrușnice, neacceptate în Franța , și-au pus în aplicare ideile aici.
Plimbarea noastră ne duce în fața porților palatului regal, despre care am să povestesc altă dată, prin fața medinei, prin piața centrală până la cel mai important obiectiv turistic al orașului, moscheea construită de Hassan al II-lea între anii 1986 și 1993. Trebuie să ne grăbim pentru a prinde unul din tururile organizate, singura modalitate prin care ghiaurii sunt acceptați în interiorul moscheii.
Și iată-ne debarcați din autocar în fața impresionantei clădiri, proiectată tot de un francez – Michel Pinseau, ce pare ușoară și zveltă în pofida mărimii ei considerabile. Este frumos amplasată pe un promontoriu, la marginea oceanului și e apărată de diguri puternice construite de-a lungul falezei, pe sute de metri lungime. Are cel mai înalt minaret din lume dar nu trebuie să-i plângeți de milă muezinului, are la dispoziție un lift.
La 11 fix, suntem preluați de un ghid specializat, descălțați, și purtați cu papucii în plasă, prin interiorul celei mai mari moschei din Maroc și a șaptea ca mărime din lume (conform căutărilor pe internet – deși ghidul ce ne însoțește ne spune c-ar fi a treia). Nu am reținut mai nimic din toate superlativele pomenite de ghid, știam că am să le regăsesc pe toate în Wikipedia. M-am mulțumit să casc gura la minunățiile din jur și să încerc să fac fotografii. Am admirat stucaturile de pe pereți ce-mi aminteau de Alhambra, tavanele împodobite cu intarsii din lemn de cedru, dantelăria balcoanelor din lemn rezervate femeilor. Cum ghidul ne spunea că majoritatea materialelor folosite și majoritatea meșterilor ce au lucrat aici erau din Maroc, gândul mi-a fugit la Casa Poporului de la noi, de-acasă. Și noi și marocanii, două popoare nu tocmai bogate, avem acu a ne lăuda cu unele dintre cele mai mari și mai costisitoare clădiri din lume. Oare chiar aveam nevoie de ele?
Ca orice moschee ce se respectă, și moscheea lui Hassan al II-lea are pe lângă locurile de rugăciune, câteva madrase ( pe care însă nu le-am văzut) și un spațiu dedicat spălării rituale. Spre deosebire de alte moschei, aici abluțiunile nu se fac în curte ci în încăperile construite sub sala de rugăciune.
Traseul nostru prin Casablanca ne-a purtat apoi pe La Corniche, faleza de pe malul oceanului și apoi un tur cu autocarul prin cel mai select cartier al orașului, acolo unde-și construiesc vile bogații – bogaților. Nu prea interesant.
În cursul dupăamiezii am mai bătut cu piciorul străduțele medinei vechi și zona din preajma hotelului, dar pașii ni s-au îndreptat iarăși spre moscheea lui Hassan. Și se pare că nu eram doar noi, turiștii, atrași de acest loc. O mulțime de marocani își petreceau duminica, zi de sărbătoare aici spre deosebire de vinerile celorlalte țări musulmane, stând la soare și admirând oceanul. De pe tarabe te puteai aproviziona cu supă de scoici, dulciuri sau nelipsitul ceai de mentă. Un fel de picnic la malul mării.
Dar timpul a trecut pe nesimțtite, soarele a apus, iar noi a trebuit să ne luam rămas bun de la Casablanca. A doua zi urma să plecăm la Marrakech.
PS.
Nu căutați urmele lui Humphrey Bogart sau Ingrid Bergman prin oraș. N-au pus piciorul pe-aici, cel puțin nu atunci când s-a făcut celebrul film. Există însă un restaurant care reproduce cafeneaua din studiourile de la Hollywood. Cum nu mi-a călcat piciorul prin preajmă, nu pot spune nimic despre acest obiectiv turistic
1 Trackback / Pingback