Sankt Petersburg e o Cenușăreasă. Mohorât pe timpul zilei, chiar zdrețăroas prin locurile mai puțin vizibile. Cerul e plumburiu, norii persistenți, Neva desenează o linie cenușie și lată în mijlocul orașului. Privite din mijlocul râului sau de pe țărmul opus, palatele vechi, nu prea înalte din cauza terenului nesigur pe care au fost construite, abia își ițesc capul din peisaj. Până să ajung în Rusia nu am mai întâlnit nicăieri întinderi atât de plate, atât de mari. Omul și construcțiile lui par mici și neînsemnați, pierduți într-un univers nemărginit. Sankt Peterbug-ul pe care mi-l voi aminti, cel de la lumina zilei e fantomatic, fumuriu, aproape plictisitor.
Dar ziua se sfârșete odată și-o dată, chiar și în timpul nopților albe de iunie. E drept, cam târziu. Și-atunci Cenușăreasa noastră se pregătește de bal. Am căzut definitiv și irevocabil sub vraja orașului pe când făceam o plimbare cu vaporașul pe Neva, noaptea târziu după ora 12, când încet încet s-a lăsat întunericul iar luminile orașului s-au aprins. Metamorfoza m-a luat prin surprindere. Din coconul cenușiu a luat naștere un fluture cu aripi strălucitoare, ce-și oglindea frumusețea în apele Nevei. Clădiri și poduri frumos iluminate, cer albastru de safir deasupra capului, lumina blândă a unui amurg prelungit, totul ne-a făcut să ne minunăm într-una.
Am pornit în mica noastră croazieră de pe canalul Fontanka, am trecut pe sub podul Anicikov, cel împodobit cu statui de cai în galop și am intrat pe Neva prin dreptul vechiului palat de vară a lui Petru cel Mare. Pe cât de mare era țarul, și la propriu și la figurat, pe atât de modeste îi erau obiceiurile. Nu-i plăceau clădirile mari și împopoțonate, se povestește că prefera mica lui cabană de lemn, unde Ecaterina îi gătea și-i purta de grijă precum o nevastă obișnuită din popor. Dovadă și micul palat lăsat în urmă.
Am luat-o pe râu în jos, lăsând în urmă Fortăreața Petru și Pavel, vechea bursă și Kunstcamera de pe insula Vasilievski, Palatul de Iarnă ce găzduiește astăzi muzeul Ermitaj, Palatul de Marmoră al prințului Orlov și multe alte clădiri frumoase ale căror nume le-am uitat. Am trecut pe sub podul Troițki și pe sub podul Palatului până în dreptul Călărețului de Bronz și a clădirii Senatului. Apoi am făcut drum întors. Urma să asistăm la un spectacol cu mare căutare în Sankt Petersburg, ridicarea podurilor. Nu eram singurii spectatori. Pe Neva mișunau o grămadă de ambarcațiuni mai mari sau mai mici, ce căutau să se plaseze într-un loc cât mai bun. Pe maluri altă mulțime de gură-cască coborâtă din autocare se înșirase de-a lungul cheiului. Privită din mijlocul râului părea un mușuroi de furnici.
Să nu credeți că podurile orașului se ridică de dragul turiștilor. Nici pomeneală. Se ridică pentru a permite vapoarelor adevărate, cele maritime, burdușite cu marfă, să treacă din Marea Baltică, pe canalul Mariinski spre Volga și apoi mai departe spre Caspică, Marea de Azov sau Marea Neagră. Sunt în total 22 de poduri mobile în Sankt Petersburg. Din primăvară până înainte de primul îngheț se ridică și coboară, noapte de noapte, după un orar fix și foarte bine calculat. Dansul ăsta asigură atât trecerea navelor cât și legătura dintre cele două maluri ale râului, pe unul din poduri, pentru cazuri de urgență. Tocmai din pricina acestui program riguros, ce trebuie respectat cu strictețe pentru a nu submina nici economia nici liniștea cetățenilor, turiștii au o problemă. Vasele mici de agrement ce-i conduc să caște gura la ridicarea podurilor, nu au voie să rămână pe ape în momentul apariției navelor mari. Dar turiștii n-ar mai da bani pe croazieră dacă n-ar asista la spectacol. Si așa, ca să împace și capra și varza, micile ambarcațiuni stau cât pot de mult pe râu și la un semnal invizibil încep să o ia la goană și să se ascundă precum gândacii de bucătărie când se aprinde lumina. În câteva minute dispar pentru a lăsa loc mastodonților întunecați să pună stăpânire pe ape.
Croaziera noastră s-a terminat pe la ora două dimineața. Mai erau douăzeci de minute și se ridica podul de lângă hotelul nostru. Dar n-am mai avut putere să rămân să-l admir, picam de somn. Peste aproximativ un ceas se iveau zorile și cum am o problemă cu dormitul cât timp soarele e sus pe cer, m-am grăbit la culcuș. Nu de alta, dar ne așteptau multe alte minunății ce trebuiau vizitate a doua zi și n-aveam chef să dorm în papuci.
Fii primul care comentează