Multă putere de convingere trebuie să fi avut Petru cel Mare pentru a-i face pe rușii lui să se mute în Sankt Petersburg. E drept c-a folosit mai mult pumnul decât vorba dulce, dar în final și-a atins scopul. Se spune că a dat o lege prin care interzicea construcțiile în piatră în afara noii capitale. Așa se face că toți pietrarii Rusiei au fost obligați să ia drumul nordului, să se adune la gurile Nevei pentru a se pune la dispoziția țarului și a boierilor săi. Aceștia din urmă aveau și ei trasate câteva sarcini de partid nenegociabile. Trebuiau musai să construiască palate nou nouțe, ca cele ale nemților și englezilor, nu conace rusești demodate. Și, rușine cum nu s-a mai pomenit, trebuiau să-și tundă bărbile. Un boier fără barbă în acele vremuri era ca și cum am ieși noi în fundul gol pe stradă acum. Dar n-aveau încotro, țarul era de neclintit și nimeni nu se încumeta să se împotrivească crizelor lui de furie. Se povestește că doar Ecaterina îl putea potoli , te pomenești că de aceea a căzut ea cu tronc boierilor de-au ajutat-o să devină țarină după moartea lui Petru. Cine știe câte capete a salvat, cu și fără barbă.
Cu palatele mai treacă meargă dar, din păcate după părerea mea, Petru a pus gând rău și bisericilor cu cepe sau bezele cocoțate pe turle. A decretat pur și simplu că în orașul lui sunt interzise, se săturase de ele. A început să construiască catedrale precum cele văzute în țările Europei. Ce dacă rușii lui, credincioși pravoslavnici convinși, n-ar fi intrat nici picurați cu ceară în capiștele lui, țarul și-a văzut de treabă. Până și urmașii lui au procedat la fel. Timp de două sute de ani au apărut ca ciupercile după ploaie tot soiul de biserici baroce, neoclasice, cu cupole mari și strălucitoare, cu icoane papistașe și cu altarul aproape la vedere. Dacă te iei după clădiri, Sankt Petersburg e frate cu Berlinul, cu Viena, nu cu Moscova. Abia pe la sfârșitul secolului al 19-lea s-a spart cutuma și în oraș a răsărit o splendoare de biserică tradițională rusească.
Am vizitat și noi câteva dintre catedralele din Sankt Petersburg. Doar trei, că eram deja cu tolba plină de impresii și nu mai încăpea mare lucru. Erau toate în centru, construite aproape una de cealaltă, dar fiecare provenind dintr-o altă poveste.
Am început cu cea mai frumoasă dintre ele, Biserica Mântuitorului pe Sângele Vărsat. E frumoasă și pentru că e rusească. A fost construită de țarul Alexandru al III-lea chiar pe locul unde a fost rănit mortal tatăl său, țarul Alexandru al II-lea, într-un atentat cu bombă. De aici vine și numele catedralei. Locul în care s-a vărsat sângele țarului se află acum în interiorul bisericii, la loc de cinste, sub un baldachin ce acoperă pietrele de pe caldarâmul unde s-a produs tragedia. Nu, pietrele nu sunt mânjite cu sânge, sunt albe ca zăpada. Biserica e frumoasă și pe dinăuntru și pe dinafară, ca scoasă din cutie, n-ai zice că a avut un trecut zbuciumat. Pe vremea comunismului era folosită ca depozit de zarzavat iar în timpul războiului a fost morgă. Nu știu cum i-a lăsat inima să o lase să cadă în paragină. Călătorul de astăzi însă poate face abstracție de povestea asta tristă. Trebuie doar să admire mozaicurile fără cusur din interior, iconostasul din lemn sculptat, turlele aurite și ornamentația bogată din exterior.
A doua catedrală am găsit-o pe Nevski Prospect, coborând de la Biserica Mântuitorului de-a lungul canalului Griboiedova. Nu era rusoaică, venea dintr-o poveste Empire. A fost construită în primii ani ai secolului al 19-lea pe vremea țarilor Paul I și a fiului său Alexandru I, după modelul Catedralei Sfântul Petru din Vatican. Alt motiv de supărare pentru clerul ortodox al Rusiei ce nu doreau copii după biserici papistașe. Numele îi vine de la icoana celebră pe care o găzduiește – cea a Sfintei Marii din Kazan. De fapt e una din copiile ce s-au făcut de-a lungul timpului după icoana cea mai venerată a Rusiei, cea care a intervenit miraculos de-a lungul istoriei și a salvat de nenumărate ori regatul de la pieire. Până și pe timpul celui de-al doilea război mondial, așa comuniști cum erau, oamenii au purtat icoana miraculoasă într-o procesiune în jurul orașului. Și iată asediul nemților n-a fost cu folos, nu au reușit să intre în Leningrad.
Ultima vizită am făcut-o la Catedrala Sfântul Isac, cea mai mare catedrală ortodoxă și a patra catedrală ca mărime din lume. Clădirea actuală a fost ridicată tot pe timpul lui Alexandru I, pe locul unde de-a lungul timpului au mai fost construite trei biserici. Am văzut machetele lor într-o vitrină așezată în nava centrală a catedralei. În interior, bogăție mare. Mozaicuri și picturi, coloane verzi de malachit și albastre din lapis lazuli, porți grele de stejar acoperite cu plăci de bronz împodobite cu basoreliefuri, statui aurite, cupola cea mare ce plutește deasupra capetelor călătorilor minusculi. Mare, extravagantă, ostentativă, astea sunt epitetele ce-mi trec prin cap când îmi amintesc de Catedrala Sfântul Isac. Dar și străină de sufletul meu.
Cam atât despre catedralele din Sankt Petersburg. Dacă eram conștincioase am mai fi putut merge pe la Mănăstirea Smolny, sau pe la Catedrala Sfintei Treimi, sau cea a Sfântului Nicolae. Dar ce-i mult, nu-i sănătos. Am lăsat vizitele pentru data viitoare.
Ati scris foarte frumos despre Prin catedrale în Sankt Petersburg
Mulțumesc mult.