A fost odată ca niciodată că de n-ar fi nu s-ar povesti, nu chiar pe vremea când umbla Dumnezeu și Sfântul Petru pe pământ, ci pe la anul 1500, un Nebun întru Hristos pe nume Vasile, ce trăia la Moscova. Vremurile erau tulburi atunci. Mare Cneaz al rușilor și primul care și-a spus țar, era Ivan al IV-lea cel Groaznic, aprig nevoie mare, ce lupta necontenit când cu tătarii cei prădalnici din răsărit, când cu polonezii și suedezii cei fuduli din apus. Până și boierii lui erau nărăvași și puși mereu pe uneltiri. Și ca să pună capac la toate mai înființase țarul niște trupe speciale, vestiții opricinici, ce terorizau necontenit norodul. Toată lumea se războia cu toată lumea, erau vremuri cumplite.
Dar Vasile al nostru era omul lui Dumnezeu. Se spune că umbla desculț fie vară fie iarnă, puterea rugăciunii venindu-i tot timpul în ajutor. Se spune că disprețuia bunurile lumești, că ajuta pe cei nevoiași, urma carevasăzică îndeaproape învățăturile creștinești. Legendele spun că răsturna tarabele cu clătite și kvas ale neguțătorilor lacomi ce vindeau marfă stricată. Că plângea și mângâia colțul caselor în care se ducea o viață destrăbălată sau de beție, spunând că îngerii sunt triști și supărați din pricina păcatelor oamenilor ce locuiau în ele și trebuiau ajutați. Ce mai una alta, era Nebun. Se povestește că, purificat fiind în urma unei vieți trăite în rugăciune și fapte bune, primise în dar de la Dumnezeu darul profeției. Până și țarului Ivan, așa groaznic cum era, îi era teamă de Vasile. Așa de mult îl respectau și iubeau oamenii încât l-au numit cel Binecuvântat, sau Blajinul, în rusește se pare că e totuna. Când s-a stins din viață, la slujba de înmormântare a slujit mitropolitul Moscovei, și însuși țarul i-a purtat coșciugul la groapă. Nu mult după moarte a fost canonizat.
Câți dintre noi au auzit de Sfântul Vasile Blajenîi? Tare mă tem că sunt puțini. Și poate faptele lui se pierdeau în uitare dacă țarul Ivan cel Groaznic nu ar fi construit o biserică neasemuită în piața cea mare a Moscovei, unde au fost depuse rămășițele trupești ale lui Vasile. Acolo le găsiți și astăzi, așezate într-o raclă de argint într-unul din paraclisele catedralei ce-a ajuns să-i poarte numele.
Imi place sa cred că am fost și noi, măcar pentru o clipită, personaje (secundare și neînsemnate) în povestea lui Vasile. Am intrat în biserica ce-i servește de mormânt, i-am aflat istoria și poate o vom pomeni-o și altora. Am vizitat rând pe rând cele nouă lumânări, căci așa e construită catedrala Vasile Blajenîi, sub forma a nouă turnuri precum niște lumânări infipte în același cozonac, încununate cu câte o flacără colorată. I-am admirat altarele, icoanele, și-am ascultat un mic cor bărbătesc cântând frumos. Ne-am strecurat prin labirintul de scări înguste și abrupte ce unește turnurile iar la sfârșit am votat în unanimitate că e mai frumoasă pe dinafară. Așa c-am ieșit repede s-o mai admirăm o dată. Și-am venit și noaptea, s-o luăm de la capăt cu admiratul.
Fii primul care comentează