Bethlehem
Jurnal din Israel - capitolul 11

Drumul spre Bethlehem a fost unul dintre puținele momente din excursia noastră în care am simțit brusc că ieșim din Israel și intrăm într-o altă lume. Autostrăzile bine întreținute, ordinea și prosperitatea orașelor israeliene au lăsat locul unor cartiere cenușii, construcțiilor neterminate și zidurilor de beton ce taie peisajul ca niște fortificații moderne. Zidul ridicat de israelieni în jurul teritoriilor palestiniene este înfiorător tocmai prin banalitatea lui. Kilometri întregi de beton cenușiu, turnuri de supraveghere și puncte de control care transformă geografia biblică într-un spațiu fragmentat și apăsat.

Bethlehemul mi s-a părut trist. Poate și din pricina contrastului violent cu orașele israeliene prin care trecuserăm înainte. Trăiește aproape exclusiv din pelerini și turiști, iar asta se simte pretutindeni. Magazine de suveniruri religioase, icoane, cruci de lemn de măslin și autocare descărcând grupuri grăbite de oameni veniți să atingă pentru câteva secunde steaua din grota Nașterii.

Și totuși, în mijlocul acestui oraș apăsat de ziduri, sărăcie și conflict, se află unul dintre cele mai vechi și mai importante lăcașuri ale creștinătății, Biserica Nașterii Domnului, ridicată peste grota unde tradiția spune că s-a născut Iisus.

Din piața largă aflată în fața bisericii, construcția nu impresionează prin monumentalitate. Zidurile ei par mai degrabă greoaie și austere, aproape defensive. Intrarea este celebră tocmai prin dimensiunea ei neobișnuit de mică. Vechea poartă monumentală a fost zidită în parte în Evul Mediu, iar pelerinii de astăzi sunt obligați să pătrundă în biserică aplecându-se. „Poarta smereniei”, cum este numită acum, avea și un rol practic: împiedica intrarea călăreților și făcea mai dificil accesul jefuitorilor.

Odată trecut de prag, spațiul se schimbă complet. Nava lungă a bazilicii păstrează încă structura marii biserici bizantine reconstruite de împăratul Iustinian în secolul al VI-lea, după distrugerea bazilicii mai vechi ridicate de Constantin și Elena. Coloanele de piatră poartă încă urme de pictură cruciată. Pe pereții înalți se mai văd fragmentele unor mozaicuri bizantine aurite, realizate în secolul al XII-lea, pe vremea Regatului cruciat al Ierusalimului. Îngeri imenși înaintează spre altar, de parcă încă ar participa la o procesiune începută acum aproape o mie de ani.

Sub pardoseala actuală se pot zări și fragmente ale mozaicului constantinian, una dintre puținele urme păstrate din prima mare bazilică ridicată aici după legalizarea creștinismului.

Una dintre coloanele bazilicii atrage mereu grupuri de pelerini curioși. În piatra ei se văd câteva găuri rotunde în care oamenii își introduc degetele, convinși că locul are puteri binefăcătoare. Tradiția spune că, în timpul unei invazii, din acea coloană ar fi ieșit viespi care i-au alungat pe atacatori, iar găurile ar fi rămas ca urme ale minunii. Adevărată sau nu, povestea spune multe despre felul în care oamenii se raportează la locurile sfinte. Nu le este suficient să le privească. Simt nevoia să le atingă, să ia contact direct cu piatra, să plece acasă cu senzația că au dus cu ei o fărâmă din sacralitatea locului.

Biserica nu aparține însă unei singure confesiuni. Grecii ortodocși, armenii și catolicii împart cu greu drepturile asupra locului, după reguli vechi și complicate, păstrate încă din perioada otomană. Până și mutarea unui scaun sau aprinderea unei candele poate provoca dispute.

În apropierea altarului ortodox începe coborârea spre grotă. Pelerinii înaintează încet pe scările înguste, printre icoane afumate, candele și murmure rostite în toate limbile pământului. Icoana Vitleemitissa, „Maica Domnului din Bethlehem”, parcă îi încurajează. Spre deosebire de aproape toate icoanele bizantine, unde Fecioara apare gravă și solemnă, aici Maica Domnului zâmbește. Chipul ei pare blând și apropiat de oameni, aproape matern în sensul cel mai firesc al cuvântului.

Jos, într-o nișă placată cu marmură, se află steaua de argint cu paisprezece colțuri care marchează locul tradițional al nașterii lui Iisus. În jurul ei ard necontenit candele ale diferitelor confesiuni. Oamenii se înghesuie să atingă steaua cu mâna sau să frece de ea cruciulițe, iconițe și alte obiecte aduse de acasă, ca și cum sfințenia ar fi molipsitoare.

Locul este mic, întunecos și surprinzător de modest pentru centrul simbolic al unei religii urmate de miliarde de oameni. Poate în asta constă puterea lui.

Grota Laptelui din Bethlehem este unul dintre cele mai ciudate și mai intime locuri de pelerinaj din oraș. Se află nu departe de Biserica Nașterii Domnului și este administrată de franciscani. Nu impresionează prin monumentalitate. Din contră, pare aproape ascunsă.

Tradiția spune că Sfânta Familie s-ar fi refugiat aici înainte de fuga în Egipt. În timp ce Maria îl alăpta pe pruncul Iisus, câteva picături de lapte ar fi căzut pe stâncă, iar piatra roșiatică s-ar fi albit în chip miraculos. De aici și numele grotei. Pereții interiori sunt într-adevăr de un alb lăptos neobișnuit, foarte diferit de piatra gălbuie din restul Bethlehemului.

Locul a devenit în timp un important sanctuar pentru femeile care își doresc copii sau se roagă pentru sănătatea lor. Pelerinii iau uneori mici fragmente de praf alb de pe piatră sau obiecte atinse de pereții grotei, convinși că locul păstrează ceva din binecuvântarea Maicii Domnului. E același tip de raport foarte fizic și tactil cu sacrul pe care îl întâlnești peste tot în Țara Sfântă.

Ce mi se pare interesant la Grota Laptelui este contrastul cu monumentalitatea bazilicii mari. Biserica Nașterii vorbește despre imperii, patriarhii și secole de conflicte confesionale. Grota Laptelui pare să păstreze în schimb o formă mult mai domestică și omenească a devoțiunii, legată de maternitate, hrană, grijă și fragilitate.

În apropierea Grotei Laptelui stă, aproape uitată de grupurile grăbite de pelerini, statuia Sfântului Ieronim. Pe soclu îi apare numele latin, Hieronymus. Nu întâmplător. Marele traducător al Bibliei în latină a trăit ani buni la Bethlehem, unde s-a retras în secolul al IV-lea împreună cu o comunitate de călugări și călugărițe. Aici a lucrat la Vulgata, una dintre cele mai influente traduceri ale Bibliei din istoria creștinismului occidental. Statuia îl arată ca pe un pustnic din deșert, slab și sever, cu un craniu la picioare, simbol al meditației asupra morții. În umbra lui, Bethlehemul pare pentru o clipă nu doar orașul Nașterii, ci și unul dintre marile centre intelectuale ale creștinismului timpuriu.

Am plecat din Bethlehem cu sentimentul ciudat că orașul acesta trăiește simultan în mai multe lumi. Una este cea a zidurilor de beton, a punctelor de control și a sărăciei apăsate ce contrastează atât de puternic cu prosperitatea orașelor israeliene. Alta este lumea pelerinilor grăbiți, coborâți din autocare pentru câteva minute în fața stelei din grotă. Și mai există încă una, mult mai veche, care supraviețuiește printre candele, icoane afumate, mozaicuri bizantine și colinele pietroase ale Iudeii. Un Bethlehem aproape desprins din copilăria creștinătății.

Poate tocmai de aceea, dintre toate amintirile legate de acest loc, cel mai firesc mi s-a părut să rămână nu o predică și nici vreun mare discurs teologic, ci colindul lui Eminescu.