Duminică 11 0ctombrie. Un ciclon afurisit, născut zilele trecute tocmai în mijlocul Atlanticului, vroia musai să ne strice ziua. Se-vârtea nepăsător deasupra Angliei, Franței, Portugaliei și a trei sferturi de Spanie măturând cu vânturi și ploi torențiale totul în calea lui. Emisiunile meteo de la televizor, aplicațiile de pe telefoane, o privire aruncată pe geam, toate ne confirmau trista realitate. Astăzi vom avea parte de ploaie, ploaie și iarăși ploaie. Conform planurilor noastre ar fi trebuit să ajungem în Cordoba, dar zău că n-aveam nici un chef să ne murăm pe străzi. Trebuia făcut ceva pentru a salva ziua, trebuia schimbat neaparat planul de bătaie. Și pentru că sursele mai sus amintite ne dădeau ceva speranțe doar dacă ne îndreptam spre sud, la miazăzi de lanțul muntos al Sierrei Nevada, am hotărât să plecăm spre Las Alpujarras. S-a dovedit a fi o decizie semi înțeleaptă. Ținta călătoriei noastre avea toate șansele să fie cufundate în aceeași vreme mohorâtă de care fugeam. Ne-am lăsat însă ademeniți de promisiunile aplicațiilor meteo de pe telefon ce garantau soare și timp frumos.
Las Alpujarras e supranumele sub care sunt cunoscute satele agățate de versantul sudic al celui mai înalt lanț muntos al Spaniei, Sierra Nevada. Așadar sunt sate de munte, construite la altitudini mari, ce șanse aveam noi să-ntâlnim Soarele , acum în mijloc de toamnă ruginie ? Dar speranța moare ultima, ce ne-am zis … poate toamna spaniolă nu e lungă, slabă și zăludă. Am plecat din Sevilla dis de dimineață, pentru că aveam de făcut vreo trei sute de kilometri până la destinație, am străbătut văile înțesate cu livezi de măslini ale ținutului Jaen, am lăsat în urmă Granada și Alhambra, locuri în care urma să revenim zilele următoare. Ploaia se mai rărise pe măsură ce ne-ndreptam spre sud dar treptat, treptat a fost înlocuită de o ceață deasă, s-o tai cu cuțitul. Sau să fi fost norii în care ne scufundam odată ce ne-avântam spre înălțimi?
Am părăsit drumul principal în prejma trecătorii cu nume de poveste, Poarta Suspinului Maurului. Am văzut și un indicator ce ne trimitea spre locul în care Boabdil, ultimul rege maur la Granadei, și-a luat rămas bun de la orașul său. Așa se povestește, că aici a poposit Boabdil, în drumul lui spre exil și a privit pentru ultima oară, cu un suspin și lacrimi în ochi, spre orașul pe care-l pierduse în favoarea Regilor Catolici. Și tot legenda spune că aici i-ar fi reproșat mama lui slăbiciunea și i-ar fi spus că degeaba plânge ca o femeie după lucrurile pe care nu a reușit să le apere ca un bărbat. Off, mamele astea … Dacă am fi văzut mai departe de doi metri în fața nasului, ne-am fi dus să suspinăm și noi alături de Boabdil, dar n-a fost să fie.
Ne-am continuat drumul spre Lanjaron, prima localitate mai mărișoară întâlnită în cale. Orășelul a fost pus pe hartă de romanii ce veneau aici la spa. Obiceiul a dăinuit până în zilele noastre iar astăzi Lanjaron e una din cele mai căutate stațiuni balneoclimaterice ale Spaniei. Am fi oprit nițel pentru a ne dezmorți picioarele dar se pornise iarăși ploaia și locurile de parcare se evaporaseră. Am fi dorit să vizităm și cetatea maură, pe care am zărit-o cu greu prin ceața deasă, dar tot bâjbâind după o parcare ne-am pomenit că am ieșit din oraș. Am oprit totuși la margine de drum pentru a lua o amintire fotografică.
Am avut mai mult noroc în Orgiva, capitala administrativă a satelor Las Alpujarras de vest, cele ce țin de provincia Granada. Mai sunt câteva sate spre răsărit, în provincia Almeria, dar nu intrau în planul nostru de călătorie. Am lăsat mașina pe margine de drum și-am făcut o plimbare prin centrul orășelului. Am intrat în biserica barocă iar apoi ne-am delectat cu o delicatesă locală și o cafeluță într-o mică cofetărie aglomerată. După care am pornit la drum spre satele ascunse prin văile munților.
Și de-aici am intrat în plină zona crepusculară, o ceață deasă cum nu mi-a mai fost dat să văd. Urcam cătinel în viteza a doua, a treia, pe niște drumuri înguste și șerpuitoare, cu ochii bulbucați ca la melci, încercând să nu pierdem din ochi marcajul salvator de pe marginea drumului. Nu de puține ori șoseaua se pierdea cu totul în pasta gri în care ne scăldam, de ne întrebam cu oareșicare îngrijorare dacă-l vom mai găsi vreodată. Când nimeream în fundul unei mașini ce se-ndrepta în aceeași direcție cu noi, era mană cerească nu alta. Când ne părăsea, tristețe mare. Ne-a luat o veșnicie să ajungem în vârf de munte. Am trecut așadar prin, sau pe lângă – cine poate ști !!! – Carataunas, Soportujar, Pampaneira, Pitres, Busquistar fără să ne dăm seama dacă suntem într-un sat, în mijlocul pădurii sau pe marginea unei prăpăstii. Pampaneira a fost singurul sat unde ne-am dat seama pe ce lume ne aflam. Dacă nu ne întâmpina cu o mare aglomerație de mașini sau de găseam un locșor de parcare, tare mi-e frică că drumul nostru se oprea aici.
Incet dar sigur am ajuns în Trevelez, punctul terminus al călătoriei noastre. Și aici era prăpăd de lume și parcările pline. Ne-am oprit totuși la ieșirea din sat, într-un tufiș cu mure, pentru e evalua situația. Mai departe n-aveam de gând să mergem. Pe când ne consolam noi ronțăind murele din tufiș, iacătă ca se întâmplă și miracolul. În mai puțin de 10 minute ceața s-a ridicat dezvăluindu-ne casele ce se întindeau mult în sus, pe panta muntelui. Am prins așadar curaj, ne-am întors și ne-am încumetat să urcăm pe străduțele abrupte până într-o mică piațetă, unde-am găsit loc pentru mașină. Apoi am plecat în explorare.
Trevelez se laudă cu două lucruri. Primul, pe care cu greu îl pot lua în serios, e că ar fi satul cel mai înalt al Europei. La cei 1476 m altitudine ,cred că e bătut chiar și de unele sate de pe la noi. Al doilea lucru însă nu suferă comentarii. Trevelez e patria lui jamón serrano, pe românește „șuncă de la munte”. E o șuncă cu gust dulceag, uscată în aerul curat de munte, ce face ravagii printre cunoscători. Se servește în felii subțiri și se topește în gură.
Jamonerii sunt la tot pasul în Trevelez iar cumpărători sunt și ei destui. Plin ochi a fost și localul în care ne-am oprit pentru a testa gustul de purcel spaniol. Buuun – am votat în unanimitate. Curiozitatea fiind satisfăcută, burțile fiind pline, am pornit din nou la drum cu speranța că drumul de întoarcere va fi mai ușor.
Scurtă ne-a fost bucuria. Soarele a rămas printre șuncile din Trevelez, pe noi ne-a abandonat din nou ceții. Am oprit totuși în Pampaneira, curioși să vedem de ce era atât de agomerat dimineața. Și-acum era la fel de multă lume, dar am reușit să ne strecurăm și noi.
Tare ne-a mai plăcut să colindăm pe ulițele satului. Nu semăna deloc cu satele noastre de munte, cu casele răsfirate toate, pierdute în mijlocul livezilor sau fânețelor, cu acoperișuri țuguiate ce lasă zăpada să alunece. Pampaneira era adunată toată în jurul bisericuței (fostei moschei) și a micii piețe. Casele albe se înghesuiau unele în altele lăsând puțin loc ulițelor șerpuitoare. Eram ca într-un labirint lat cât doi măgari. De-o parte și de alta ziduri albe, sparte din când în când de o fereastră mică și ferecată. Se spune că pe vremuri piatra din care au fost construite casele era lăsată așa gri, nevopsită, cum a dat-o mama natură. Moda spoirii cu alb a venit târziu.
Cel mai mult și mai mult ne-au plăcut structurile ce se cheamă tinao. Mai degrabă ne-au surprins, că nu mai văzuserăm așa ceva. Grinzi groase de lemn treceau de la o clădire la alta peste străduță, de o parte podea, de cealaltă parte acoperiș. Deasupra lor se cuclușea o mică grădină, sau o mică cămăruță. Zice-se că sunt specifice satelor Las Alpujarras.
Se spune că pe vremea când Andalusia de chema Al-Andalus, pe vremea când maurii stăpâneau și gospodăreau Las Alpujarras, aici era un fel de rai pe pământ. Arabii reușiseră să îmblânzească apele repezi de munte ce se scurgeau prin văile Sierrei Nevada și să construiască un sistem ingenios de irigație, pe care doar ei știau să-l mânuiască. În plus, au mai terasat pantele munților și-au plantat livezi întregi de portocali, măslini, aluni. Dar vremurile de glorie ale satelor Las Alpujarras au apus de mult. După Reconquistă, totul s-a dus de râpă. Necredincioșii au fost alungați și de-aici, ultima redută maură ce-a mai supraviețuit câțiva zeci de ani după cucerirea Granadei. După ce ultimele revolte au fost înăbușite musulmanii au dispărut iar în locul lor au fost aduși coloniști catolici, mai nepricepuți. Se povestește că spaniolii au păstrat totuși câte două familii maure în fiecare sat, pentru a-i învăța pe noii veniți tainele sistemelor de irigații, dar pesemne nu s-a prins mare lucru de ei. Treptat, treptat satele au sărăcit, s-au depopulat și-au ajuns codașele Spaniei. În zilele noastre încearcă să revină la viață ajutate fiind de boala turismului ce-a cuprins o mare parte din omenire și de mulțimea de englezi, nemți și alte soiuri de neamuri nordice ce-au hotărât să înceapă o nouă viață printre vechi ferme spaniole. Moștenire maură, plus tenacitate saxonă, plus fieste spaniole, plus natură frumoasă dată de Dumnezeu … să vedem ce va ieși de-aici.
Tare ne-ar mai fi plăcut să rămânem câteva zile în zonă. Eram tentați să explorăm regiunea la pas, să facem plimbări de la un sat la altul cotrobăind după ultimele mure din tufișuri și după alune. Am fi dormit în casele vechi, am fi dorit să le vedem și pe dinăuntru, nu doar așa în fugă. Dacă știam ce simpatice sunt satele Las Alpujarras, poate alegeam o excursie itinerantă nu una cu un sediu general. Măcar să ne fie învățătură de minte pentru alte excursii, alte destinații.
Era timpul însă să ne întoarcem în Malaga. Eram curioase dacă ne vom revedea cu valiza noastră cea pierdută. Conform promisiunilor, trebuia să ne aștepte la hotel.
Superb information here, ol’e chap; keep burning the midnight oil.