Thomas de Waal – The Caucasus: An Introduction
despre Caucaz

The Caucasus: An Introduction de Thomas de Waal
a primit de la mine ★

Iată o carte care m-a ajutat să înțeleg câte ceva despre regiunea Caucazului și despre încâlcitele ei probleme. Înainte de-a o citi, înainte de-a pleca într-o excursie acolo, cunoștințele mele în materie tindeau către zero.

Ar fi trebuit să scormonesc adânc prin memorie pentru a găsi niscaiva frânturi de informație. Prometeu fusese, paremise, înlănțuit pe muntele Elbrus, la marginea lumii. Vrăjitoarea Medeea se trăgea din acele locuri cu lână de aur. Îmi mai aminteam vag de-o carte a lui Alexandre Dumas despre o călătoria făcută prin Caucaz, în care povestea cum se întâlnise cu războinici de temut și cu oameni pe jumătate sălbatici. Teribilul tătuc Stalin era gruzin. Nu cu mult timp în urmă, ne invadau la televizor știri despre evenimente schismatice și sângeroase ce-aveau loc acolo. Impresiile generale nu erau așadar tocmai favorabile. Pe de altă parte, ca o contragreutate demnă de luat în seamă, am întrezărit de nenumărate ori printre rândurile marilor scriitori ruși fascinația pe care o aveau pentru Caucaz. Nebuloasele din capul meu s-au limpezit după ce-am citit Caucazul:o introducere.

Autorul, Thomas de Waal , este un jurnalist britanic specializat în această regiune, în care a și a trăit ceva timp. Introducerea nu este singura lui carte despre Caucaz, mai are vreo două ce tratează subiecte fierbinți precum: genocidul armean, războiul din Nagorno Karabakh, războiul din Cecenia. Eu una nu m-am încumetat să mă înfrupt din asemenea delicatese, m-am oprit la introducere.

După părerea mea, cartea prezintă, cu cap limpede și cu sânge rece englezesc, un rezumat al istoriei regiunii. În câteva sute de pagini au încăput evenimente petrecute de la tata Noe și până în prezent. Autorul se concentrează în special pe zona cuprinsă între cele două lanțuri muntoase, Caucazul Mare la nord și Caucazul Mic la sud – locul în care au renăscut din propria cenușă vechile regate caucaziene: Georgia, Armenia și Azerbaidjan. Nu-i uită însă nici pe cecenii, osetinii, ingușii, cerchezii … agățati de versantul nordic al Caucazului Mare, populații care n-au reușit să se desprindă de Rusia. Unele dintre ele nici măcar n-au reușit să supraviețuiască până în zilele noastre.

Istoria pe care o descoperim încetul cu încetul este încâlcită și de cele mai multe ori crudă. Balcanii noștri par blânzi în comparație cu s-a întâmplat în Caucaz. E o istorie făcută de o mână de oameni mândri, belicoși și încăpățânați care au reușit să supraviețuiască imperiilor ce s-au perindat prin ograda lor, de la persani și romani, până la turci otomani și ruși. Din păcate, calitatea lor cea mai mare – îndârjirea cu care știu lupta pentru dreptul de-a rămâne ei înșiși – le face și un mare deserviciu, îi dezbină peste măsură. Sângele fierbinte ce le curge prin vene îi determină să se ia la harță mult prea des.

Concluzia la care ajunge autorul e următoarea: popoarele din Caucaz ar duce-o mult mai bine dacă ar fi în stare să perceapă regiunea în care trăiesc ca pe un tot unitar, un monolit capabil să facă față țărilor mult mai mari și mai puternice care le înconjoară. Sunt atât de multe lucruri care le unesc, o cultură și o istorie comune, un sistem economic interconectat ( construit în timpul dominației rusești ). Lipsește doar un declic în mintea lor, care să-i trezească din vraja dezbinării în care se află.

Eu una, mărturisesc cinstit, am învățat o grămadă de lucruri din cartea lui Thomas de Waal și am scăpat de-o mulțime de idei preconcepute ce-mi intraseră în cap. Regiunea Caucazului mi se pare acum foarte interesantă și demnă de explorat. Mi-ar plăcea să-mi aprofundez cunoștințele în vreo două-trei viitoare excursii. Mai ales că nu e nici prea departe, ci doar aici-colea, la celălalt capăt al Mării Negre.

Țările din Caucazul de Sud au fost dintotdeauna un ”regat de mijloc”. O regiune aflată între Marea Neagră și Marea Caspică, între Europa și Asia, între Rusia și Orientul Mijlociu, între creștinism și islam și, mai recent, între democrație și dictatură. Armenia, Azerbaidjanul și Georgia, precum și teritoriile desprinse din ele, au parte de o binecuvântare cam îndoielnică, aceea de a se afla la intersecția unor culturi și sisteme politice diferite. Din punct de vedere geopolitic, liniile de falie existente între civilizații au trasformat regiunea într-o zonă seismică sensibilă. Șocurile locale ce se atenuează fără greutate în alte părți ale lumii, se resimt aici cu o intensitate mult mai mare.

Munții aceștia (Caucazul de Nord) sunt în același timp un reper impresionant cât și o barieră colosală. Caucazul de Sud, subiectul acestei cărți, este definit ca regiunea aflată la sud de barieră. În limba rusă, locurile sunt cunoscute sub numele de Transcaucazia, sau Zakavkaz’ye, pentru că în ochii lor se află de partea cealaltă, îndepărtată, a munților.

În Caucazul de Sud trăiesc aproximativ zece naționalități importante. Alături de cele trei grupuri etnice majoritare – azerii, georgienii și armenii – mai există osetinii, abhazii, cât și populații numite yezid, taliș sau lezghin. Majoritatea lor vorbesc limbi reciproc neinteligibile.

Atunci când când guvernul rus a interzis importul de vinuri georgiene pe motiv că le strică la sănătate, georgienii n-au interpretat gestul ca pe-o tactică politică de intimidare ci l-au considerat o insultă națională. În ciuda rupturii ce există azi între Georgia și Rusia și cu toată prietenia ei cu Statele Unite nu se întrezăresc nicăieri repercusiuni culinare. Mâncarea de pe masa georgienilor rămâne în continuare tradițională, iar fast-food-urile de tip occidental nu a făcut deloc furori; impresionant, în întreaga Georgia există doar trei restaurante McDonald.

Garry Kasparov, fostul campion mondial la șah, s-a născut la Baku dar nu se poate întoarce acolo din pricina originii sale armeno-evreiești. Cu toate acestea declară că e de naționalitate  „Bakuvian”.

Regele armean Trdat al III-lea a fost convertit la creștinism de Sfântul Grigorie Iluminătorul în anul 301 sau 314 e.n. Georgia a devenit creștină în 327 sau 332, când regele Mirian al III-lea a fost convertit de Sfânta Nino. Creștinismului s-a consolidat în momentul în care ambele națiuni au adoptat un alfabet propriu, pe la sfârșitul secolului al IV-lea, ce le-a permis să-și scrie textele religioase în propria limbă. Atât pentru armeni cât și pentru georgieni, biserica și limba scrisă au oferit o sursă de stabilitate ce i-a ajutat să-și mențină identitatea sub stăpânirile străine.

Prinții georgieni erau probabil creștini acasă și musulmani în public.

Cele două naționalități colaborează de foarte mult timp. Armenia a acționat de multe ori ca o zonă tampon care proteja Georgia împotriva invaziilor din sud, iar conducătorii georgieni au înapoiat favorul îngăduind armenilor să se stabilească în orașele georgiene. Bagrationis, cea mai îndrăgită familie regală a Georgiei, care au condus țara timp de aproape un mileniu, au fost foarte probabil o ramură a unei dinastii armene.

În perioada safavizilor iranieni, aristocrația georgiană s-a convertit la islam, superficial de cele mai multe ori, dar marea majoritate a oamenilor de rând au rămas creștini. Primii călători moderni în Tiflis-ul aflat sub stăpânirea persană, au fost surprinși să vadă că nu exista nici o moschee în oraș.

Prezența turcior în Caucaz datează de prin secolul al șaptelea și a devenit tot mai puternică odată cu sosirea turcilor oguzi, care s-au stabilit pentru prima dată în Azerbaidjanul actual în jurul secolului al IX-lea și sunt probabil strămoșii azerilor moderni.

Orașul armean Ani, acum o ruină pustie la granița armeno-turcă, a fost timp de câteva secole unul dintre marile orașe ale Orientului Mijlociu, până când a fost prădat și distrus de mongoli în 1236. Cam în aceeași perioadă, armenii s-au strămutat cu ajutorul cruciaților pe coasta turcească din sud-estul Mediteranei, unde au înființat un regat cunoscut sub numele de Cilicia, cu capitala în Sis (actualul Kozan). Cilicia a fost cucerită de mameluci în 1375.

Aproximativ două treimi din armeni trăiesc în afara Armeniei însăși, majoritatea având rădăcini în Anatolia și vorbesc un dialect al armenei occidentale care se distinge de limba vorbită în Republica Armenia.

Georgia a fost dintotdeauna o lume aparte, deosebită. Câteva din produsele ei culturale, ca de exemplu frumoasele cântări polifonice, pot pretinde cu ușurință că sunt unice în lume. Georgienii nu au avut niciodată o diaspora.

Republica Democratică Azerbaidjan a fost cea mai grozavă dintre cele trei (republici înființate în 1918, ce-au avut o viață scurtă). A fost prima democrație parlamentară din lume a unei națiuni musulmane. Femeile au avut atunci drept de vot, înaintea celor din Marea Britanie.

În loc să fie un cuptor care să topească toate diferențele, Uniunea Sovietică a fost incubatorul unor noi națiuni. Imperiul țarist și-a clasificat poporul după religie, limbă maternă, clasa socială și apartenență regională. Bolșevicii au considerat că „naționalitatea” a fost doar o etapă de tranziție utilă, între înapoiata cultura a micilor grupuri etnice și avansatula societate comunistă ce va triumfa în cele din urmă. Dar iată, identitățile naționale au supraviețuit și comunismul n-a mai venit niciodată.

În Caucazul de Sud moștenirea sovietică este mai puternică decât pare. Multe lucruri subînțelese de oamenii de aici sunt un produs al Uniunii Sovietice, ca de exemplu stilul de viață urban, alfabetizarea în masă și un puternic secularism.

Războaiele interetnice din Caucazul de Sud pot folosi drept studiu de caz al acestiu fenomen ciudat: vecini care au coexistat pașnic ani de zile pot ajunge să se omoare între ei. Karabakh este un exemplu convingător. Există acolo un sat pe nume Tug, în care au trăit armeni și azeri în bună înțelegere, despărțiți doar de câteva lucruri minore. La început, locuitorii din Tug au declarat că nu vor fi afectați deloc de disputa ce începuse; mai apoi s-au retras fiecare în propria jumătate a satului iar unele familii au fost despărțite; la sfârșit, în 1991, azerii au fost izgoniți cu forța.

De multe ori există o linie foarte subțire care desparte patriotismul curajos de criminalitatea violentă.

Istoria a fost nedreaptă cu popoarele din Caucazul de Sud, dar nu se pune problema unei lipse de talent sau de experiență. Dacă marile puteri ale momentului au dat un pas înapoi și nu vor să se implice, oamenii locului ar putea să-și amintească că au niște abilități căpătate de-a lugul a câtorva secole de istorie, care pot să-i ajute să-și rezolve singuri problemele.

de Waal, Thomas. The Caucasus. Oxford University Press. Kindle Edition.

+1

0