Þingvellir, Gullfoss, Geyser și alte surprize
Jurnal islandez - ziua a doua

Golden Circle sau Inelul de Aur este poate cea mai faimoasă rută turistică a Islandei. Este un circuit de vreo 300 de kilometri care începe și se termină în Reykjavík și care poate fi parcurs fără oprire în trei-patru ore. Desigur, nimeni nu-și dorește o astfel de vizită fulger, ideea e să te oprești din loc în loc pe la punctele de interes, obligatoriu la cele trei mari atracții: Parcul Național Þingvellir, Cascada Gullfoss și Zona Geotermală Geysir. Exact prin aceste locuri ne-am perindat și noi în cea de-a doua zi a excursiei.

Þingvellir

Am început cu Þingvellir (citește litera Þ ca pe englezescul th) nume care s-ar traduce prin Câmpurile-lui-Thing. Din punct de vedere istoric locul acesta este un soi de buric al Islandei. Aici s-a constituit primul Alþingi, parlamentul islandez, încă din anul 930 d.Hr.

Dacă e să ne luăm după celebrele saga scandinave colonizarea Islandei a început prin anul 874d.Hr odată cu sosirea lui Ingólfur Arnarson din Norvegia. În acele vremuri regele Harald Fairhair încerca o unificare a Norvegiei iar oponenții săi sau cei nemulțimiți cu centralizarea pe care o impunea cu sabia au luat calea pribegiei. Pe țărmurile Islandei au început să apară tot mai multe comunități provenite din clanuri diferite, cu propriile lor căpetenii și obiceiuri. N-a trecut mult timp până când aceste grupuri de oameni să se ia la harță pentru împărțirea terenurilor. Centrul puterii din insulă era concentrat în sud-vest, în jurul Reykjavík-ului, în mâinile descendenților lui Ingólfur. Coloniștii răspândiți în restul țării s-au burzuluit și au cerut o adunare generală în care să se pună de acord asupra unui mod de conviețuire mai pașnic. Povestea mai spune că sarcina de a aduna reprezentanți din fiecare clan și de a găsi un loc de întâlnire potrivit a căzut pe umerii unui bărbat numit Grímur Geitskör. Acesta a considerat că pământurile rămase fără stăpân ale unui condamnat pentru crimă erau taman potrivite. Pe de o parte se aflau aproape de magnații insulei din zona Reykjavík, pe de altă parte erau ușor accesibile pentru cei aflați în estul țării. Se spune că pentru a ajunge aici din cel mai îndepărtat colț al Islandei nu era nevoie de mai mult de șaptesprezece zile de călătorie.

Locul ales de Grímur Geitskör a fost numit ulterior Þingvellir.  În anul 930 d.Hr s-au reunit aici pentru prima dată peste treizeci de șefi de clan pentru a discuta și stabili legile după care urmau să se guverneze. Adunarea a avut succes așa că șefii clanurilor au hotărât să repete întâlnirile în fiecare an, înființând astfel instituția numită Alþingi, pe care islandezii o consideră în ziua de azi cel mai vechi parlament democratic din lume.

Întâlnirile anuale de la Þingvellir erau organizate ad-hoc și oameni sosiți din toată țara își construiau aici adăposturi temporare. Vizitatorul din ziua de azi doar își poate imagina semnificația istorică a locului cu greu ar mai putea găsi o urmă palpabilă a adunărilor. Nici măcar locația lui Lögberg sau Stânca-Legii nu mai e cunoscută. Se spune că pe această stâncă stătea cel care prezida adunarea și că de aici erau recitate an de an legile. În prezent, unul din locurile în care se presupune c-ar fi stat stânca respectivă este marcat cu un imens catarg în vârful căruia fâlfâie steagul islandez. În timpul desfășurării lui Alþingi se rezolvau și alte probleme nu doar cele legislative. Era în fond un soi de adunare generală a tuturor islandezilor ce oferea ocazia pentru rezolvarea disputelor, pentru împărtășirea noutăților din toate colțurile insulei, pentru judecarea și condamnarea criminalilor. Am trecut și noi pe lângă locul în care erau înecate femeile și pe lângă acela unde erau spânzurați sau descăpățânați bărbații.

Cu timpul Þingvellir a devenit un soi de buric al Islandei, mai toate deciziile importante din istoria ei au fost luate aici. De exemplu aici s-a luat hotărârea trecerii la creștinism, în anul 1000 d.Hr. Tot aici, peste aproape o mie de ani, în 1944, islandezii și-au declarat independența față de Danemarca și și-au confirmat primul președinte. Þingvellir a devenit parc național în anul 1930, la aniversarea unui mileniu de la primul Alþingi. În prezent Þingvellir este singurul loc din insula mare a Islandei care este inclus în Patrimoniului Mondial UNESCO.

Nu știu ce-or simți islandezii care vizitează acest loc dar pentru un călător străin partea istorică e interesantă mai degrabă la nivel teoretic. Practic, eu una cel puțin m-am declarat impresionată de geologia locului. Þingvellir se află situat taman deasupra riftului din mijlocul atlanticului, locul în care se întâlnește placa tectonică nord-americană cu cea eurasiatică. De cum am intrat în parc a trebuit să cobor un perete abrupt de stâncă până într-o vale largă. Ei bine, peretele acela este literalmente marginea Americii de Nord. De cealaltă parte a văii riftului, undeva la vreo șapte kilometri distanță, se ridica un al doilea zid de piatră, Eurasia.

În Þingvellir majoritatea timpului l-am petrecut într-o scurtă drumeție de-a lungul defileului numit Almannagjá, marginea plăcii americane. Poteca amenajată pentru vizitatori este lungă de vreo opt kilometri și te conduce întâi către cascada Öxaráfoss și, puțin mai departe, către Langistígur supranumit Poteca-Morții pentru că aici erau executați pe vremuri criminalii condamnați.

Ne-am îndepărtat o singură dată de peretele de stâncă atunci când am trecut râul Öxará pentru a vedea câteva rupturi în scoarța pământului. Deși nu e perceptibil pentru călătorul obișnuit, zona aceasta este foarte activă din punct de vedere geologic. Plăcile tectonice se îndepărtează una de alta cu o viteză de aproximativ 2,5 centimetri pe an și așa au făcut-o de milenii. Un efect al acestei mișcări sunt cutremurele foarte frecvente dar imperceptibile omului datorită intensității mici. Valea riftului este de fapt o câmpie de lavă. E drept, niciun vulcan nu a explodat în zonă în ultimii 2000 de ani, dar ei sunt încă activi așa că vor erupe din nou la un moment dat. Mișcările tectonice au deschis în câmpurile de lavă crăpături adânci, ravene care s-au umplut cu apă provenită din topirea ghețarului Langjökull. Apa a ajuns până aici îndeosebi curgând în subteran, timp de zeci de ani, prin roca de lavă poroasă. A trecut așadar printr-un serios proces de filtrare și drept urmare apa adunată în ravene e curată și limpede ca un cristal.

Curajoșii dornici de aventuri extreme vin în Þingvellir și pentru a face snorkelling și scufundări în apele înghețate. Cea mai faimoasă dintre aceste ravene și singura în care este permis să faci snorkeling sau scufundări este Silfra, cu o apă ce oferă vizibilitate de peste o sută de metri. Scufundări nu poate face orișicine, îți trebuie un soi ce certificat de scufundător cu costum uscat și un număr de scufundări confirmate. Dar pentru snorkelling trebuie doar să știi să înoți și să ai peste 12 ani. Costumul de neopren ti-l oferă organizatorii.

Noi am privit fisurile acestea din scoarța pământului doar de la suprafață. Am admirat-o pe Flosagjá și pe Peningagjá supranumită Fisura-Monedelor din pricina obiceiului călătorilor de-a arunca bani în apă. La data vizitei noastre era pus un afiș care-i înștiința pe doritori că operațiunea respectivă este strict interzisă, dar monedele străluceau totuși pe fundul apei.

O bucățică din Þingvallavatn, cel mai mare lac al Islandei
Valea riftului
Marginea defileului Almannagjá

Lögberg marcat cu steagul Islandei

Þingvallakirkja. Clădirea actuală a bisericii a fost construită în 1859 dar, conform sagăi, exista o biserică aici încă din 1017.
Traversând râul Öxará
Fisura Peningagjá

Öxarárfoss

Spre Langistígur, Poteca Morții

Aici erau executați bărbații

Drekkingarhylur, locul unde erau înecate femeile. Sumbre mai erau (sunt?) obiceiurile omenești.

Gullfoss

Următorul obiectiv aflat pe Inelul de Aur la care am ajuns a fost o cascadă, poate cea mai mare din Islanda și care are un nume poleit cu același metal prețios, Gullfoss, în traducere Cascada-de-Aur.

Cascada este formată pe râul Hvítá, ce izvorăște din apele topite ale ghețarului Langjökull, ce pare a fi un soi de stăpân absolut al acestei părți de Islanda. La un moment dat scoarța terestră se termină brusc, în două prăpăstii înalte de 11 metri  și respectiv de 21 de metri ce forțează apa râului să se prăvălească la vale în două căderi de apă impresionante. Cascada poate fi admirată din două puncte de belvedere amenajate special pentru vizitatori. Unul dintre ele este cocoțat la vreo 70m deasupra cascadei, pe marginea canionului ce o străjuiește. Un al doilea traseu amenajat conduce doritorii până lângă buza celor două căderi de apă.

Pe la începutul anilor 1900 Gullfoss era cât pe-aci să fie inclusă într-o hidrocentrală. A fost salvată de încăpățânarea unui fermier pe nume Tómas Tómasson și mai ales a fiicei sale Sigríður, ce dețineau terenul din jurul ei și care au refuzat să-l vândă investitorului englez ce dorea construirea hidrocentralei. Au existat și ceva încurcături juridice iar Sigríður era pe cale să piardă bătălia dar până la urmă a reușit să împiedice proiectul. În ziua de azi Sigríður e un soi de eroină a Islandei și este recunoscută pentru perseverența ei în protejarea cascadei. Faptele ei sunt consemnate pentru totdeauna pe o placă comemorativă instalată lângă Gullfoss.

Geysir

Și în sfârșit, ultimul obiectiv pe care-l mai căutam noi pe Inelul de Aur se afla într-o vale numită Haukadalur, plină și ea cu izvoare termale asemenea multor alte văi islandeze sub care clocotesc vulcani. A fost musai să ajungem și aici din pricina lui Geysir, gheizerul ce-a dat numele lui tuturor gheizerelor din lume 🙂 .

Ajunși în locul cu pricina am avut parte de o mică dezamăgire. Un panou aflat la intrarea spre obiectiv ne înștiința că accesul la Geysir este restricționat din pricina lucrărilor ce aveau loc pentru îmbunătățirea căilor de acces. Excavatoare și alte utilaje mișunau în preajma lui stricând tot feng-shui-ul. Cu părere de rău a trebuit să-l ignor pe Geysir și să mă concentrez pe frățiorul lui mai mic dar foarte harnic, Strokkur.

Geysir este în acest moment un gheizer inactiv dar tot mi-ar fi plăcut să-i văd ochiul de apă verde-turcoaz. Strokkur însă este cât se poate de activ, erupe la fiecare aproximativ zece minute. Jerbele lui de apă pot ajunge la vreo 10-20m înălțime iar când își încoardă mușchii chiar până la 40m. Cât am stat noi în preajma lui ne-a răsfățat cu vreo câteva perechi de erupții. Când se hotăra să împroaște cu apă o făcea de două ori, la câteva secunde distanță.

În partea lor nevăzută, ascunsă în burta pământului, gheizerele sunt de fapt izvoare subterane care sunt încălzite de magma pământului și care se adună în căldări subpământene ce comunică cu suprafața printr-un canal vertical, un tub de evacuare. La un moment dat apa aceea ajunge să fiarbă iar presiunea din căldare devine atât de mare încât face ca vaporii supraîncălziți să tâșnească la suprafață prin tub. Pereții tubului sunt însă reci așa că vaporii se condensează înapoi până sa ajungă la suprafață iar gheizerele erup într-o coloană înaltă de apă fierbinte.

În așteptarea erupției.
Primul jet de apă …

… iar după câteva secunde al doilea jet
Pândind o altă erupție dintr-un unghi mai bun
Prima oară a fost doar un mic fîsss

După care și-a luat sarcina în serios

Miðdalskot cottages

Am încheiat ziua într-o altă fermă islandeză ce ne-a fost gazdă pentru o noapte, la Miðdalskot cottages. Aici proprietarii construiseră vreo trei duplexuri separate unele de altele, ce conțineau fiecare două apartamente. Un apartament avea un living cu bucătărie, două camere și o baie. În fața căsuței noastre se întindea o pășune lată pe care am exploatat-o din plin în timpul nopții, cât am stat la pândă să vedem și mai ales să fotografiem aurora boreală. A fost pentru prima dată în viața mea când am văzut pe viu un astfel de fenomen așa că am îndurat fără crâcnire frigul nopții. Când simțeam că îngheț bocnă intram în casă să mă încălzesc nițel și să mai adaug un strat la hainele cu care eram îmbrăcată.

Trebuie să mărturisesc acum că telefonul meu, mai precis camera lui foto, a fost mai norocos decât mine, a văzut o auroră mult mai colorată decât o vedeam eu cu ochiul liber. Mai greu a fost să-l conving să facă fotografii, cu toate că l-am infipt într-un trepied (cam șubred). Data viitoare când voi mai merge la vânat aurore va trebui să-mi iau neaparat DSRL-ul și un obiectiv luminos. Oricum, surpriza care ne-a adus-o acea noapte a fost mare. Nu mă așteptam deloc să fiu atât de norocoasă.

A doua zi dimineața s-a lăsat bruma dar tot n-am renunțat la plimbărică

Căsuța noastră de-o noapte

Și … punctul culminant al zilei … aurora boreală

Despre AncaHM Articolele 727
Sunt Ulițarnica, adică acea parte a sufletului Mihaelei responsabilă cu zburatul pe covoare fermecate prin cât mai multe cotloane ale Pământului. Dacă sunteți curioși să vedeți lumea prin alți ochi, poftiți de frunzăriți !

Fii primul care comentează

Ceva păreri ... observații ... dojeni ...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.