Kirkjufell, Barnafoss și câteva surprize
Jurnal islandez - prima zi

Am ajuns în Islanda cu avionul, pe la 11 noaptea, după un zbor cu escală la Viena. Cursele internaționale către Islanda aterizează pe aeroportul din Keflavik, un mic orășel aflat foarte aproape de capitala țării, Reykjavik, situat pe o mititică peninsulă din sud-vestul țării numiă Reykjanes, în traducere Punctul-Fumegător semn că prin jur există ceva vulcani activi. În acea seară n-am făcut altceva decât să luăm în primire mașinuța ce avea să ne poarte prin Islanda, o Dacia Logan, și să mergem la culcare într-un apartament arvunit de agenție în orășel. Am luat-o din loc chiar a doua zi dimineața, pe la ora șapte, pentru că ne aștepta o zi lungă.

Primul obiectiv de pe listă ne aștepta la vreo trei ore de mers cu mașina, ceva mai la nord, pe o altă mică peninsulă a Islandei numită Snæfellsnes. Denumirea aceasta s-ar traduce prin Peninsula-Muntelui-de-Zăpadă și i se trage de la vulcanul Snæfellsjökull, ce poartă un ghețar pe post de pălărie și se ridică din mare în vârful peninsulei. Dar nu pentru acest munte emblematic am bătut noi drumul până acolo ci pentru un altul, aflat pe țărmul nordic al peninsulei și mult mai în vogă de când cu apariția lui în filmul Urzeala Tronurilor.

Kirkjufell

Kirkjufell, Muntele Biserică sau „cel mai fotografiat munte din Islanda” este un pinten de stâncă înalt de 463 de metri ce se află pe o mică peninsulă și se ridică spre cer izolat față de fârtații lui din apropiere. Dacă îl privești de pe uscat, din partea de sud, pare a semăna cu turla unei biserici islandeze. Dacă îl priveșri însă din lateral, din apropierea orășelului Grundarfjörður i s-ar potrivi un alt nume cu care a fost alintat, Pălăria-Vrăjitoarei. Deși forma lui conică te-ar duce cu gândul la un vulcan, Kirkjufell este de fapt o formațiune pe care geologii o numesc nunatak, după un cuvânt inuit groenlandez care se referă la o stâncă înaltă care se ițește deasupra gheții, o insulă glaciară. Așa s-or explica vârful mai zgrumțuros și pantele line și parcă date cu șmirghel ale muntelui, lustruite de gheața care s-a topit.

La câțiva pași de Kirkjufell se află cascada Kirkjufellsfoss. Se ajunge ușor la ea pe o alee pietonală ce pleacă din parcarea amenajată la poalele muntelui. Nu sunt sută la sută sigură dar am impresia că acea alee duce până în Grundarfjörður. Colegii mei de excursie nu s-au lăsat până nu au găsit o potecuță care urca pe munte. Nu au ajuns până în vârf, accesul pe ultima parte a treseului e mult mai dificil și mai abrupt, dar s-au delectat cu priveliști de la o oarecare înălțime. Eu am preferat să stau pe la poale și să caut locuri pitorești de unde să adun suveniruri fotografice.

După ce ne-am săturat de privit către Kirkjufell am făcut cale întoarsă pe același drum, până într-un punct în care am cotit-o spre est. Următoarele noastre obiective se aflau într-un câmp de lavă numit Hallmundarhraun, amintit și în vechi saga islandeze. Se povestea acolo că prin aceste locuri și-ar fi avut sălașul un uriaș pe  nume Hallumdur. Iar într-un vechi poem ce-i e dedicat e descris și actul de naștere al câmpului de lavă. Hallmundarhraun s-a format la scurt timp după colonizarea Islandei, în secolul al X-lea (cel mai probabil în jurul anului 940 d.Hr.), în urma erupției vulcanului ce se găsește sub ghețarul Langjökull, al doilea ca mărime în Islanda. Poemul menționează cutremure, cenușă, scurgeri de lavă și decese cauzate de catastrofă, într-o poveste ce este considerată în ziua de azi cea mai veche descriere a unei erupții din Islanda.

Hraunfossar

Prima oprire am făcut-o la Hraunfossar, în traducere Cascada-de-Lavă. Am găsit aici firișoare de apă de ieșeau parcă de nicăieri, direct din pământ ca niște izvoare, și cădeau în zeci de cascade mititele în râul Hvítá. Mi s-au părut foarte pitorești și liniștitoare, deloc dramatice sau înspăimântătoare. Te îndemnau parcă să te bălăcești în apele lor albastre.

Barnafoss

Foarte aproape de Hraunfossar se află mult mai dramatica cascadă Barnafoss, în traducere Cascada-Copiilor, numită așa din cauza unei legende triste. Povestea spune că demult de tot (cam la o mie de ani după ce umbla Sfântul Petru cu Dumnezeu pe pământ) exista o fermă în preajma cascadei în care trăia o familie ce avea doi copii mititei. Într-o zi de sărbătoare părinții s-au hotărât să meargă la biserică dar i-au lăsat pe copii acasă cu porunca fermă de-a rămâne închiși în casă. Copiii s-au plictisit însă la un moment dat și s-au hotărât să-și urmeze părinții. Nu au luat-o pe drumul obișnuit ci pe o scurtătură care trecea pe un pod natural de piatră ce se arcuia peste cascadă. Ajunși pe la mijlocul lui pe copii i-a luat amețeala din cauza vârtejului de dedesubt, au căzut în apă și s-au înecat. După această pățanie mama lor a luat-o razna. În unele versiuni ale poveștii se spune că a cerut dărâmarea podului. În alte versiuni se spune c-a vrăjit podul și l-a inscripționat cu o rună magică care să-i facă pe toți cei care îl trec să cadă de pe el și să se înece, precum copiii ei iubiți.

Drept să spun, nu cred să existe doritori pe lumea asta care să vrea să treacă înot prin vâltoarea aceea.

Viðgelmir

Următorul obiectiv s-a aflat la vreo 20 de minute de condus distanță. Aici a trebuit să ne prezentăm la ora 16 trecute fix pentru că aveam arvunită intrarea în peștera Viðgelmir, cel mai mare tub de lavă din Islanda.

Peștera poate fi vizitată numai împreună cu un ghid însoțitor și numai după ce primești o cască de protecție cu o lampă frontală montată pe ea. Este gestionată de familia ce deține terenul pe care a fost descoperită. Ei au amenajat și căile de acces în peșteră, scările și podelele din lemn pe care ai voie să te plimbi și au amplasat pe ici pe colo lămpi pentru iluminare în interior. Vizita durează o oră și ceva dar nu apuci să parcurgi toți cei 1585 metri ai tunelului. Nici amenajările nu duc până la capăt ci se opresc undeva în burta pământului. Drumeția nu este grea defel, după ce cobori câteva zeci de trepte ai scăpat, drumul continuând aproape pe orizontală.

Viðgelmir se găsește sub același câmp de lavă amintit înainte, Hallmundarhraun, și s-a format în timpul erupției din secolul X. Este de fapt un tub de lavă, o formațiune ce apare atunci când un râu de lavă lichefiată se răcește puternic din exterior, creând un înveliș solid. După ce lava lichidă se scurge din tub, în urma ei rămâne o peșteră.

Ce-am văzut noi în tubul de lavă? Am văzut tot soiul de roci colorate în galben (sulf) sau roșu (fier), am văzut țurțuri de gheață provenită din apa scursă prin tavanul peșterii. Am văzut stalactite și stalagmite din lavă care, spre deosebire de suratele lor calcaroase, nu pot crește la loc dacă sunt rupte așa că ni s-a atras atenția să stăm departe de ele. Am învățat că există două tipuri diferite de lavă solidificată una netedă, și alta aspră pe care nu îți vine să calci cu piciorul gol. Și nu în ultimul rând l-am întâlnit de Jeff, un soi de bacterie lipită de pereți, singura formă de viață ce poate supraviețui în acele condiții vitrege.

În Viðgelmir s-au găsit și câteva urme de locuire umană. Presupunerea actuală este că urmele provin din perioada medievală, din vremurile în care cei ce-au făcut niscaiva fapte rele erau pedepsiți prin alungarea lor din mijlocul comunității. Mulți dintre ei s-au mutat în peșteri și s-au metamorfozat în bandiți notorii.

Câmpul de lavă Hallmundarhraun pare foarte pașnic privit de la suprafață dar pe dedesubt e un șvaițer. De obicei tuburile de lavă sunt descoperite doar când tavanul lor se prăbușește. La sfârșitul turului am fost sfătuiți să ne întoarcem în parcare doar pe cărarea amenajată, altfel aveam ceva șanse să călcăm pe un tavan mai subțirel și să cădem în vreo groapă. Dar dacă ne doream ca un proaspăt descoperit tub de lavă să ne poarte numele …

Deildartunguhver

Nu departe de peștera Viðgelmir am dat peste o altă specialitate islandeză, un izvor termal ce se numește Deildartunguhver și care se laudă că are cel mai mare debit de apă din Europa, 180l/s.

Câțiva puiuți ai acestui izvor au fost lăsați la îndemâna turiștilor care se pot apropia de ei până la o oareșicare distanță, atât cât le permit gardurile de fier ce protejează accesul. Protecția nu e pusă pentru izvoare ci pentru fraierii cărora le-ar trece prin cap să-și clătească mâinile în apa aceea ce iese din pământ la o temperatură de 97 de grade Celsius.

Islandezii, oameni pragmatici, au învățat să capteze apa izvoarelelor termale și să o folosească pentru uzul casnic și pentru încălzirea locuințelor. De exemplu, apa clocotitoare a lui Deildartunguhver este dusă prin conducte cale de 34 de kilometri până la Borgarnes și cale de 64 de kilometri până la Akranes. Mai mult, pe la hoteluri și pensiuni sunt amenajate piscine sau hotpot-uri unde te poți bălăci în voie în apă termală. Chiar în preajma țâșnitorilor pe care le-am admirat noi exista un complex numit Krauma Geothermal Bath & Spa ce invita doritorii la relaxare în bazine speciale, o masă și un vin bun.

Reyholt

La capitolul prost să fii noroc să ai, părticica aceasta de Islanda mi-a oferit și o surpriză. Pe când ne învârteam noi de zor prin zonă în căutarea unui restaurant mai ieftin ne-am oprit și într-un sătuc ce se numește Reyholt, în preajma unei clădiri extrem de ochioase ce părea a fi o biserică la o primă privire. Era închisă la ora sosirii noastre așa că n-am insistat deloc asupra ei.

Mai târziu am descoperit că era vorba de fapt de Snorrastofa, un centru cultural fondat în memoria lui Snorri Sturluson. Puțin cunoscut în afara țărilor nordice acest personaj este un soi de  Homer scandinav, cel mai important scriitor și poet al Islandei, căpetenie de seamă care s-a stabilit în Reykholt în anul 1206 și a fost ucis acolo în toamna lui 1241, la porunca regelui Norvegiei. Cele mai importante lucrări ale sale sunt Edda, o relatare a mitologiei nordice scrisă în proză și Heimskringla, o saga a regilor norvegieni. După unele păreri, fără scrierile lui Snorri Sturluson nu existau poate nici cele ale lui J.R.R. Tolkien.

Steindórsstadir

Seara ne-a găsit la un soi de fermă care s-a decis să-și facă un upgrade și să devină și Guest-House. Adevărul e că mi-au plăcut foarte mult cazările pe care le-am avut în ferme din acestea pierdute printre pășunile Islandei. Steindórsstadir, gazda noastră din acea noapte era o căsuță mititică și cochetă, ce aparținea unei ferme unde sigur se creșteau oi. Am ajuns la ea după ce-am ieșit din drumul principal și am urmat câteva drumeaguri de lavă neagră. Avea vreo patru camere pentru primit oaspeți la etaj, trei băi, o bucătărie și un loc de luat masa plus un mic living la parter. Era cald și bine în toată casa, caloriferele duduiau și-a trebuit să le închidem că altfel muream de cald. Dimineața am primit și un mic dejun ce-avea și skyr, un soi de iaurt specific islandez mai puțin gras și mai bogat în proteine. Am mâncat skyr și ciocolată autohtonă în Islanda pe săturate, mi-au plăcut amândoua foarte mult.

Pentru că sunt de felul meu o ciocârlie și nu o cucuvea, m-am trezit cu noaptea în cap, mi-am băut cafeaua și, până să se trezească și ceilalți, am avut suficient timp să fac o plimbărică prin jur în liniștea desăvârșită a dimineții. Doar oile au fost mai hărnicuțe decât mine.

Și uite-așa s-a scurs prima zi a excursiei noastre islandeze.