
Ultima noapte islandeză am petrecut-o într-un apart-hotel din Keflavik, localitatea în preajma căreia este construit aeroportul internațional. După socotelile ghidului nostru, trebuia să pornim la drum pe la 11:30 dimineața, pentru a avea timp suficient să lăsăm mașina și să ajungem la aeroport cu cele două ore regulamentare înainte de îmbarcarea în avion. Dar ce să facă oare unul ca mine, ce se scoală cu noaptea în cap, până la acea oră înaintată din zi? Își bea cafeluța și pleacă la plimbare.
Ochisem în seara precedentă două obiective mititele la care puteam ajunge pe jos și tocmai potrivite pentru a-mi alina oarecum conștiința încărcată din pricina atenției diminuatei acordate părții „culturale” a Islandei. Țintele mele se găseau la o oră de plimbare depărtare și se aflau aproape una de cealaltă. Cu un drum împușcam doi iepuri dintr-o lovitură. Cele două se chemau Stekkjarkot și respectiv Viking World și se aflau de fapt între localitățile Keflavik și Njarðvík, undeva la malul mării. Mi-a dat puțină bătaie de cap localizarea asta pentru că la un moment dat au dispărut trotuarele din Keflavik și nu prea aveam chef să-mi continui drumul pe șosea. Salvarea a venit de la pista de biciclete.
Pe drum am căscat gura pe la case, bloculețe, o biserică avangardistă și la păsăretul adunat într-o mică lagună a golfului în jurul căruia era amenajat un parc și câteva refugii de observație ornitologică.


Stekkjarkot
Locșorul numit Stekkjarkot este de fapt un micro muzeu al satului ce constă dintr-o veche gospodărie, cum se găseau odinioară pretutindeni în peninsula Reykjanes și în alte zone de coastă ale Islandei. Gospodăria e formată dintr-o parcelă de pământ și trei căsuțe din lemn și piatră ce sunt învelite în gazon ca într-o plapumă, mititele de abia se zăreau din peisaj. De pe o placă explicativă am aflat că pe vremuri acest tip de așezământ se chema þurrabúð, ceea ce însemna că ocupanții ei nu aveau voie să crească animale domestice pe lângă casă. Pentru a-și câștiga existența erau sută la sută dependenti de pescuitul din mare.
În partea mai veche a locuinței se spune că ar fi locuit cândva o servitoare împreună cu fiica ei și că erau nevoite să doarmă direct pe pământ. Căsuța mai nouă datează din prima parte a secolului XX și are o podea ce acoperă atât camera de zi cât și bucătăria, o sobă pe cărbune și ceva paturi. N-am putut să le vizitez pe dinăuntru, casele se deschid doar la cerere, dar am tras cu ochiul prin geam.
Viking World
Foarte aproape de Stekkjarkot se află și Viking World, un mic muzeu construit special pentru a adăposti o barcă. Se deschidea abia la ora nouă așa că a trebuit să omor câteva minute prin preajma lui. Primul lucru care mi-a sărit în ochi a fost o statuie de-a lui Hrafna-Flóki Vilgerðarsson reprezentat cu unul dintre celebrii lui corbi.
Pentru cei ce-au urmărit serialul Vikingii la televizor personajul nu este sută la sută necunoscut. Povestea lui Flóki, constructorul de bărci, spune că acesta ar fi plecat spre nord, împreună cu întreaga lui familie (prin anul 868), cu scopul de-a ajunge în Islanda, insulă descoperită nu cu mult timp în urmă de un conațional de-al lui. Din vestul Norvegiei a pornit spre Insulele Shetland iar apoi a ajuns în Insulele Feroe. Aici s-a hotărât să ia cu el pe corabie trei corbi, pentru a-l ajuta să găsească drumul spre Islanda. Corbii aceștia i-au dat și porecla, Hrafna-Flóki însemnând de fapt Corbul-Flóki. Legenda mai spune că după ce-ar fi navigat ceva timp spre nord, Flóki ar fi eliberat rând pe rând corbii. Primul a luat-o înapoi spre Insulele Feroe, ceva mai târziu al doilea și-a luat zborul dar s-a întors înapoi la bord iar al treilea a zburat spre nord-vest și nu s-a mai întors. Flóki și-a dat seama că trebuie să existe pămând pe aproape și s-a luat după ultimul corb, nimerind taman în golful în care i s-a ridicat în zilele noastre statuie.
Micul muzeu numit Viking World, a fost construit special pentru a o adăposti pe Íslendingur, adică Islandeza, o replică modernă a unei nave vikinge. Și nu a unei oarecare nave vikinge ci a celebrei Gokstad, corabia funerară provenită din secolul al 9-lea și descoperită în Norvegia în anul 1880 într-un șantier arheologic. Dacă sorții îmi erau favorabili și țineau muzeul deschis ar fi trebuit s-o văd pe Gokstad în această vară, la Oslo. Dar așa … a trebuit să mă mulțumesc cu o replică de-a ei.
Íslendingur a fost meșterită în anul 1996, la inițiativa constructorului naval Gunnar Marel Eggertsson, doar cu uneltele și materialele care ar fi fost disponibile și în epoca vikingilor. Nava măsoară 22,5 metri lungime, 5,3 metri lățime, are un pescaj de 1,7 metri și o capacitate de 80 de tone. În zilele noastre Íslendingur are nevoie doar de un echipaj de 9 oameni pentru a naviga. Gokstad putea transporta și 70 de vikingi. Inițial nava a fost folosită drept material didactic, pentru a-i învăța câte ceva pe copiii islandezi despre epoca strămoșilor lor. Până la urmă însă Gunnar Marel Eggertsson a decis că vrea să traverseze Atlanticul cu ea, într-o călătorie ce încerca să recreeze drumul făcut acum 1000 de ani de Leif Ericson și care a dus la prima (?) descoperire a Americii. Zis și făcut, Íslendingur a pornit din Reykjavík în 17 iunie 2000, de ziua națională a Islandei și a sosit după aproximativ 3 luni la New York, pe 5 octombrie.
Începând cu anul 2008 Íslendingur are casă nouă, e expusă în vitrina muzeului Viking World. Este de fapt aproape singurul exponat din muzeu, în rest poți doar admira câteva expoziții ce încearcă să explice viața din vremea vikingilor. Ambarcațiunea este suspendată la un metru și jumătate deasupra solului, astfel încât vizitatorii pot merge pe sub carena ei ca să-i observe liniile suple. Cine dorește poate urca pe navă iar înainte își poate alege un coif de metal pe care să și-l pună pe cap, să intre mai ușor în piele de viking. Am impresia că Íslendingur a revenit la menirea ei inițială, de material didactic, dar eu una m-am bucurat că mi-am putut face o idee despre felul în care arătau drakkarele ce băgau pe vremuri spaima în locuitorii de pe coastele Franței sau ale Angliei.

Cele două obiective fiind atinse nu mi-a rămas altceva de făcut decât calea întoarsă până la apart-hotel. Nu am făcut plimbarea până la capăt pentru că mi-a trecut prin cap să controlez mașinile parcate în fața unei brutării pline cu bunătăți și care servea și cafea. N-a fost o surpriză prea mare să găsesc Dacia noastră așteptând cuminte acolo. Grupul nostru vesel s-a reunit așadar în fața unor gogoși și a unei cafele.
După aceea nu s-a mai întâmplat nimic notabil, ne-am strâns doar catrafusele, ne-am dus la aeroport și ne-am luat zborul spre casă.

Fii primul care comentează