Seljalandsfoss, Skógafoss și aurora boreală - 🇮🇸 Islanda

Începând cu a treia zi programul nostru de vizite a început să se subțieze considerabil. În acea zi aveam pe răboj doar două cascade aflate aproape de casă și poziționate la o distanță mică una față de cealaltă. Pentru a ajunge la ele am patrulat de-a lungul coastei de sud a Islandei, pietroasă și ea dar parcă puțin mai verde. Din fericire am avut parte de vreme frumoasă, cu soare și doar un vânticel mititel. A fost taman potrivită pentru că m-a ajutat să mă usuc rapid după inevitabilele dușuri de care nu am reușit să mă feresc.

Stăpânii acestei zone islandeze sunt alți doi ghețari pe nume Eyjafjallajökull și Mýrdalsjökull, ce stau cocoțați în vârful unor vulcani. Vulcanul de sub calota glaciară a lui Eyjafjallajökull a fost cel care a erupt în 2010 dând peste cap traficul aerian din întreaga Europă.

Seljalandsfoss

Prima oprire am făcut-o la cascada Seljalandsfoss, situată pe râul Seljalandsá ce-și are originile în ghețarul Eyjafjallajökull. Se vede de departe, chiar din drumul principal dar pentru o vizită serioasă trebuie să o cotești și să-ți lași masina în parcarea amenajată în apropierea ei. Cascada are o cădere de apă de 60m și particularitatea ei principală e că-i poți da un ocol complet, poți ajunge chiar și în spatele șuvoiului de apă. Pentru a face acest lucru trebuie să stai la coadă în urma altor vizitatori și să parcurgi o cărăruie special amenajată, alunecoasă pe alocuri. Nu ai cum să scapi uscat după această plimbărică iar intensitatea dușului depinde de cât de tare bate vântul.

Pentru a-i admira cu adevărat nurii ar fi trebuit poate să o vizităm după-amiaza sau seara, când razele soarelui cad direct pe ea. Noi am ajuns în prima parte a zilei și mi s-a părut nițel cam întunecată.

Gljúfrabúi

Dacă tot am ajuns până la Seljalandsfoss ar fi fost păcat să nu mergem câteva sute de metri mai la nord până la cascada Gljúfrabúi. O traducere aproximativă a numelui ei ar fi Cea-Care-Locuiește-în-Canion. Am stat și aici la coadă pentru a o putea vedea. Spre deosebire de surata ei Seljalandsfoss e mai mititică, cam la fel de înaltă dar foarte rușinoasă. Stă ascunsă într-un canion și pentru a o admira cu adevărat trebuie să te aventurezi printre pereți de stâncă, profitând de albia unui pârâiaș. Aici nu exista nici o cărare amenajată, doar câteva pietroaie ajutătoare dar alunecoase și parțial acoperite de apă. Prin urmare, în afara dușului inevitabil, ai parte și de o baie la picioare.

Skógafoss

Dacă la Seljalandsfoss nu am ajuns la ora cea mai potrivită nu pot spune același lucru despre Skógafoss. Nici că se putea să nimerim mai bine. Soarele bătea direct pe ea iar stropii de apă împrăștiați care încotro se combinau cu razele lui formând curcubeie. Skógafoss este una dintre cele mai mari cascade din Islanda, cu o cădere de aproximativ 60 de metri și o lățime de 25 de metri. Te poți apropia considerabil de vălul ei de apă dar încasezi dușul inevitabil. E o mare concurență acolo printre vizitatori, se îngrămădesc toți cât de aproape îndrăznesc, pentru selfiurile și fotografiile obligatorii.

Skógafoss are și o legendă. Se spune că un viking pe nume Þrasi Þórólfsson și-ar fi îngropat comoara într-o peșteră aflată în spatele cascadei. Mulți au încercat să recupereze cufărul plin cu aur și un tânăr aproape că a reușit. A zărit cufărul, a legat o frânghie de mânerul lui și a tras. Dar s-a ales doar cu mânerul, cufărul a dispărut. Pentru a demonstra veridicitatea legendei, povestea mai spune că mânerul recuperat de tânăr a fost prins de ușa bisericii din Skógar iar mai apoi a fost mutat în muzeul satului.

În partea dreaptă a cascadei o scară metalică de câteva sute de trepte conduce vizitatorul până în vârful ei. De aici pornește un traseu de drumeție lung de vreo 20km ce trece prin pasul Fimmvörðuháls aflat între ghețarii Eyjafjallajökull și Mýrdalsjökull, sursa pâraielor ce cad în nenumărate cascade mai mititele până să ajungă la Skógafoss. Am pornit și noi la drum și am trecut în revistă trei dintre ele Hestavaðsfoss, Fosstorfufoss și Steinbogafoss.

Ce mi s-a părut ciudat la acest traseu au fost „gardurile” de sfoară amplasate de o parte și de alta a cărării. Nu știu cât de mult înaintau pe traseu, sper că nu pe tot parcursul celor 20 și ceva de kilometri. E ciudat să mergi la munte și să nu te poți zbengui în voie pe pajiști. În Islanda însă e interzis să calci pe alături, natura trebuie protejată. Mai treacă-meargă în locurile cu aflux mare de vizitatori dar nu mă așteptam să fie la fel și în vârf de munte.

Coasta de sud a Islandei privită de la înălțimea cascadei

Áshamrar

Cam atât despre vizitele din acea zi, seara ne-a găsit în Áshamrar, o altă fermă ce-avea să ne găzduiască pentru o noapte. Am găsit-o tot în mijlocul pustietății, înconjurată de pășuni întinse pline de căluți islandezi. De data aceasta am avut arvunită o căsuță mititică cu un mare pridvor ce o înconjura din toate părțile. La parter aveam un living + bucătărie, baia și o cameră cu două paturi. Celălalt dormitor era amplasat în pod.

Pentru a împiedica căluții să se amestece cu oaspeții gazdele au instalat un gard electrificat ce le bara accesul la intrarea în casă. Un afiș ne avertiza că de săream gardul o făceam pe răspunderea noastră. Căluții însă păreau foarte de treabă, veneau la scărpinat și la primit ofrande sub formă de mere sau morcovi. În rest își vedeau liniștiți de păscut.

Veranda aceea de lemn ce înconjura casa a fost nemaipomenită în timpul nopții când am stat la pândit aurora boreală, balustrada ei fiind un suport numai bun pentru șubredul meu trepied. Aurora din acea noapte a fost parcă și mai frumoasă, vântul solar formând niște cortine mult mai pronunțate. Am rezistat afară câteva ceasuri, până m-a doborât frigul și somnul.

În ipostaza nouă în care m-am aflat, de vânător de aurore polare, am descoperit că există pe piață tot felul de aplicații descărcabile pe telefon care te ajută să le localizezi. Eu am instalat una ce se numește My Aurora care mi-a fost de folos îndeosebi pentru speranța pe care mi-o dădea. Avea un butonel responsabil cu prognoza pentru orele și zilele următoare dar în special avea o hartă a aurorei cu zone marcate cu cod verde, galben, portocaliu și roșu care indicau intensitatea fenomenului. A fost prima dată în viața mea când m-am bucurat nespus să mă aflu într-o zonă trecută cu cod roșu pe hartă.