Tbilisi
jurnal caucazian - capitolul 19

Dintre cele trei capitale caucaziene Tbilisi mi-a plăcut cel mai mult. Mi s-a părut mai interesant și mult mai pitoresc decât celelalte două. Mi-a deșteptat toate instinctele de vagabond. Mi-a plăcut foarte mult s-o iau aiurea pe străzi, încotro vedeam cu ochii, să casc gura la lume. Mi-a plăcut Orașul Vechi cu balcoanele lui dantelate ( vreo două le-aș fi luat cu mine acasă ), parcul de vis-a-vis ce se întinde de-a lungul râului Mtkvari ( mai simplu Kura ), bulevardele cu tente neo-baroce sau art-nouveau. Nu m-a deranjat prea tare nici amestecul de vechi cu nou din arhitectura orașului.

Tbilisi, sau Tiflis după cum i se mai spune încă, e vechi de când lumea și-a fost dintotdeauna „buricul” Caucazului. Aici era principalul popas caucazian al caravanelor ce străbăteau Drumul Mătăsii. Orașul a fost întemeiat pe la jumătatea secolului al 5-lea al erei noastre iar georgienii au o legendă care povestește cum s-au petrecut lucrurile.

Evenimentul s-ar fi întâmplat în timpul unei vânători regale. Se spune că regele Vakhtang I Gorgasali a pornit din Mtskheta la o vânătoare cu șoimi prin pădurile ce se întindeau atunci de-a lungul râului Kura. La un moment dat șoimul regelui s-a repezit la un fazan dar în timpul luptei ce-a urmat a fost rănit. Rămase fără puteri, cele două păsări au căzut la pământ. Regele s-a grăbit să-și recupereze șoimul și prada dar, stupoare, ambele păsări erau moarte, opărite în apa unui izvor. Impresionat, regele a hotărât să clădească un nou oraș pe locul izvoarelor calde și să se mute definitiv aici. Dealtfel Tbilisi cam asta înseamnă în limba georgiană – locuri calde.

Tbilisi cel din zilele noastre n-are nimic de-a face cu orașul regelui Vakhtang, a apărut pe suprafața pământului abia după anul 1795. Atunci a îndurat ultima mare catastrofă, a fost pus la pământ de armatele iraniene drept represalii pentru că georgienii au trecut de partea rușilor și le-au cerut protectoratul. În secolul al 19-lea Tiflis a fost bijuteria Caucazului, capitala Transcaucaziei țariste, un oraș cosmopolit și modern. În acele vremuri era mai mult armenesc decât georgian, majoritatea locuitorilor lui fiind negustori și meșteșugari armeni. Deh, sângele ce curge prin venele georgienilor e nițel mai albastru, ei stăteau pe la moșii. Nici perioada comunistă n-a fost tocmai rea. Orașul s-a dezvoltat mult, s-a industrializat și-a fost mereu un „răsfățat”, fiind un loc unde rușilor le plăcea să vină în vacanță.

În schimb, după ce Georgia și-a câștigat independența a urmat o perioadă nefastă. Economia s-a prăbușit, corupția a înflorit, mafioții au proliferat … din păcate cunoaștem scenariul. N-au ajutat nici războaiele naționaliste cu osetinii și cu abhazii, nici embargourile impuse de Rusia. Mă întreb dacă georgienii ar fi putut face ceva ca să scape de toate belelele astea. Oricum, sunt convinsă, le era mult mai bine dacă reușeau. Iar Tbilisi ar fi fost acum mai frumos, mai prosper, mai dichisit.

Cum am făcut cunoștință cu Tbilisi

Prima plimbare pe care am făcut-o prin Tbilisi n-a fost prea lungă, din lipsă de timp. Am făcut-o seara, după ce-am ajuns în oraș venind din Kakheti. În dimineața zilei următoare am și pornit-o spre Armenia.

De la hotelul nostru si până în orașul vechi se făcea cam o jumătate de oră pe jos, de-a lungul bulevardului Rustaveli ce e un soi de bulevard Magheru al Tbilisiului. Pentru acest prim contact am încercat să evit zonele aglomerate așa c-am urcat dealul și-am luat-o dinadins printr-un labirint de stăzi lăturalnice. Am găsit acolo un oraș pitoresc dar cam necăjit, cu case frumoase și vechi, nițel cam scorojite. Sper să aibă o soartă bună în viitorul apropiat.

Apusul de soare m-a prins în zona turistică și, de frică să nu mă prindă miezul nopții pe drumuri, m-am îndreptat spre hotel. Pe drumuri mai ocolite dar accesibile.

Ne-am întors în Tbilisi, venind din Armenia, în sâmbăta de dinaintea Paștelui. În acea seară n-am mai hoinărit pe străzi ci am așteptat să se facă ora zece ca să mă duc la Înviere. Eram curioasă să văd cum se comportă georgienii la această sărbătoare și-mi doream mult să-i aud cântând. Corurile georgiene sunt renumite peste mări și țări. Mi-a plăcut, am plecat de-acolo cu bucurie în suflet. A fost o experiență interesantă în care n-am priceput nici un cuvințel dar am înțeles totul. Ortodoxia lor seamănă mănușă cu a noastră. Am și-acum lumânărica cu care am luat lumină în biserica Kashveti.

Catedrala Sfânta Treime

A doua zi Eca ne-a condus în turul oficial pe care l-am făcut în Tbilisi. Am început cu Sameba – Catedrala Sfânta Treime – ce-a fost construită pentru a celebra 1.500 de ani de autocefalie a bisericii ortodoxe georgiene și  2.000 de ani de creștinism. Catedrala a fost terminată de curând ( 2004 ) și e foarte mare dacă o comparăm cu celelalte biserici ale orașului. E așezată sus pe-un deal, în fostul cartier al armenilor, pe celălalt mal al râului Kura față de orașul vechi.

Pe mine m-a impresionat mai mult pe dinafară decât pe dinăuntru.

Un tur pietonal

După ce-am părăsit catedrala, autocarul ne-a dus până la poarta bisericii Meteki, aflată pe-un alt vârf de deal. Din curtea ei se deschidea o frumoasă perspectivă asupra orașului vechi. Tot aici l-am salutat pe regele Vakhtang Întâiul, întemeietorul orașului, aflat sus pe cal, sub formă de statuie. În locșorul acesta a existat cândva palatul său.

După ce ne-am săturat de admirat peisajul din balconul bisericii Meteki am făcut o plimbare până în parcul întins de-a lungul râului Kura pentru a lua telefericul ce urma să ne urce până la cetate, pentru a privi Tbilisi dintr-un alt unghi.

Priveliștea de-acolo era încă și mai frumoasă. Într-o parte se vedea Tbilisi întins la soare, în cealaltă se vedea Grădina Botanică. Tot acolo am întâlnit-o și pe Mama Georgia care nu ne-a servit cu vin dar nici capul nu ni l-a tăiat.

A urmat o plimbare plăcută, de sus din vârful dealului până jos în oraș. În drum ne-am oprit la o cascadă, am trecut în revistă frumoasele balcoane traforate din lemn și nenumăratele restaurante prezente peste tot. Am trecut pe lângă biserica Sioni, cea care are în altar crucea făcută din vrejuri de viță de vie a Sfintei Nino.

Mai apoi am salutat un Tamada de bronz. Personajul acesta e foarte important în tradiția georgiană pentru că este cel care conduce ceremoniile la ospețele georgiene. E cel ce ține toasturile, e sufletul petrecerilor și ar trebui să fie un tip haios, iute să dea replicile potrivite, dar și suficient de înțelept pentru a-i ține în frâu pe cei mai entuziaști petrecăreți. În Georgia e o mare scofală să te știe lumea drept un bun tamada.

Am intrat doar în Basilica Anchiskhati, cea mai veche biserică din Tbilisi ( secolul 6 ). Apoi  am admirat un simpatic turn înclinat care e de fapt un mic adaos al teatrului de păpuși aflat alături. Turnulețul a fost construit de curând, după ideile unui păpușar celebru în georgia pe nume Rezo Gabriadze, cu materiale recuperate din dărâmăturile caselor ce n-au supraviețuit în orașul vechi. Are lipit pe el atât cel mai mare cât și cel mai mic ceas din Tbilisi.

Înainte de-a ne urca în autocar ne-am luat rămas bun de la un persan din bronz ce-aprindea un lămpaș. Eca ne-a povestit că pe vremuri această îndeletnicire nu putea fi lăsată pe mâna georgienilor sau a rușilor. În lămpașe se turna un soi de lichid spirtos așa că doar abstinenții musulmani erau de încredere.

Noi însă n-aveam nici un motiv de-a ignora tentațiile bahice. Urma primul festin al zilei care, nu se putea altfel în Georgia, avea să fie înnecat în mulți litri de vin.

Cu funicularul

După masă am pornit-o iarăși spre înălțimi. De data asta cu funicularul. Nu ne-am dat jos la prima stație, deși poate at fi fost interesant să vizităm biserica și cimitirul Mtatsminda, panteonul unde sunt înmormântați mulți dintre oamenii de seamă ai Georgiei.

Am coborât la a doua, sus de tot în vârf pentru a admira panorama orașului. Doar unii dintre noi, cei bătrâni. Tineretul a preferat parcul de distracții.

Rămas bun Tbilisi

Am rămas încă două zile în Georgia, dar n-am stat în Tbilisi, am făcut excursii în jur. În ziua următoare am mers până în Kasbegi și, pentru că ne-am întors târziu de tot, n-am mai avut nici chef nici putere pentru o  plimbare. În următoarea seară însă, ultima pe care o petreceam în Tbilisi, am ieșit pentru a-mi lua rămas bun de la oraș.

Până să ajung în Caucaz credeam că noi, românii, stăm la fruntariile Europei. Noroc cu excursia asta și cu o carte frumoasă care m-a lămurit că nu e chiar așa. Cartea se numește Ali and Nino: A Love Story de Kurban Said și se referă la evenimente petrecute în preajma revoluției din 1918. Pe la început zice cam așa despre bătrânul Tiflis.

Nu ne-am gândit prea mult la poziția geografică extraordinară a orașului nostru, până când profesorul Sanin ne-a spus, în stilul său plat și neinspirat: „Granițele naturale ale Europei sunt: la nord – Marea Polară de Nord, la vest – Oceanul Atlantic și la sud – Marea Mediterană. Frontiera de est a Europei trece prin Imperiul Rus, de-a lungul munților Ural, prin Marea Caspică și prin Transcaucazia. Unii savanți consideră zona din sudul munților Caucaz ca aparținând Asiei, în timp ce alții, având în vedere evoluția culturală a Transcaucaziei, cred că această țară ar trebui considerată parte a Europei. Prin urmare, se poate spune, copiii mei, că decizia ca orașul nostru să aparțină Europei progresiste sau dimpotrivă, Asiei reacționare, cade în parte în responsabilitatea voastră.”

Nu cred că s-a luat o hotărâre în acest sens nici până în ziua de azi.

Poate tocmai de aceea mi-a plăcut atât de mult Tbilisi. Orașul acesta nu pare construit de un singur popor și nici pentru o singură idee despre lume și viață. A crescut la răscruce de drumuri, între imperii care l-au ars, l-au reconstruit și l-au revendicat pe rând. Armenii au făcut negoț aici, perșii au adus băile și caravanele, rușii bulevardele imperiale, georgienii bisericile și vinul iar sovieticii blocurile cenușii. Și totuși, din amestecul acesta care teoretic n-ar trebui să funcționeze, s-a născut un oraș incredibil de viu.

Poate că adevăratul spirit al Caucazului stă tocmai în felul acesta haotic în care lumi diferite au învățat să supraviețuiască una lângă alta fără a se contopi complet. Și popoarele Caucazului sunt, într-un fel, „o enigmă și un miracol istoric”, asemenea nouă. Nu prin felul în care au apărut, ci prin faptul că au reușit să supraviețuiască atâta amar de vreme, puțini la număr și prinși între imperii care le-au redesenat granițele de nenumărate ori.