La curți boierești – Tsinandali & Mănăstirile din Shuamta
jurnal caucazian - capitolul 7

Georgia e o țărișoară înghesuită între granițele unor imperii, exact ca România noastră. Și tot ca noi, georgienii au avut de luptat din greu pentru a supraviețui. Imperiul persan ( și moștenitorii lui ) au fost dintotdeauna inamicul lor numărul unu. Au urmat apoi romanii și moștenitorii lor – bizantinii, turcii selgiucizi iar apoi cei otomani. N-au scăpat nici de hoardele mongole iar de prin secolul al 18-lea au apărut în scenă rușii. Georgia a fost mai tot timpul un câmp de bătălie, nu-i de mirare că monumentele istorice ce-au supraviețuit până în zilele noastre nu sunt tocmai înfloritoare.

N-am băut doar vin în Kakheti, am învățat și puțină istorie georgiană. Am aflat că Georgia a fost al doilea stat care a adoptat creștinismul ca religie oficială, în secolul patru, imedit după Armenia. Am mai aflat că georgienii au trăit mai tot timpul împărțiți în stătulețe separate, după cum au putut scăpa din fața urgiilor. La nevoie s-au retras în văile Caucazului în jurul unor familii puternice ce erau în stare să țină dușmanii departe, sau în jurul unui sfat al bătrânilor ce cunoștea regulile supraviețuirii. Necazurile i-au transformat în oameni puternici dar și mândri în același timp. Cei ce-i cunosc mai bine spun că sângele georgian ar fi nițel mai albastru decât al popoarelor din jurul lor, modul lor de viață făcându-i să aibă mai mulți aristocrați pe metru pătrat decât vecinii lor.

Epoca de aur a istoriei Georgiei a început în secolul 11, pe vremea lui David al IV-lea Constructorul din dinastia Bagrationilor, cel care a reușit să adune tot Caucazul sub sceptrul lui. A continuat apoi în special în perioada domniei reginei Tamar, strănepoata lui David. Pe vremea acestei regine a trăit Șota Rustaveli, trubadurul georgian ce era nițel și poet persan. Se spune că un exemplar al poemului său, Viteazul în piele de tigru, n-ar trebui să lipsească din zestrea unei mirese georgiene. E musai ca prietenia dintre Avtandil și Tariel să rămână nemuritoare, la fel și povestea aventurilor și a iubirilor lor.

Epoca de aur a Georgiei s-a sfârșit brusc odată cu năvala lui Timur Lenk în Caucaz. După acest episod, statul georgian n-a mai reușit să revină la puterea lui de altădată. În vestul țării au pătruns turcii, în est au dominat perșii. În secolul al 18-lea, ultimul rege din dinastia Bagrationilor, Giorgi al XII-lea, a cerut protecția țarului împotriva șahului, sperând în bunăvoința unei țări creștine și ortodoxe. S-a înșelat amarnic. După moartea lui, Rusia a anexat Georgia și i-a trimis restul familiei în exil. De atunci încoace, până în 1991 și cu o mică pauză de un an-doi după primul război mondial,  georgienii au trăit sub ocupație rusească.

Conacul lui Alexandru Ceavceavadze din Tsinandali

Prima incursiune pe care am făcut-o noi în istoria Georgiei ne-a purtat taman pe la sfârșitul secolului al 18-lea pe vremea când Georgia scăpa de perși dar se pricopsea cu ruși. Apoi ne-a condus de-a lungul secolului al 19-lea până aproape de zilele noastre. Toate astea în timpul unui popas de-un ceas și un pic în Tsinandali, la conacul de vară al familiei Ceavceavadze.

Am găsit acolo o grădină frumoasă, plină de plante de-un verde crud de primăvară, în mijlocul căreia trona o clădire și mai frumoasă, ce părea o versiune mai mare și mai împodobită a caselor pe care le tot văzusem prin Kvareli sau în satele pe care le străbătusem în goana autocarului. Privind-o, ochiul mi-a fost furat vrând nevrând de pridvorul de la etaj. Zău că l-aș fi luat cu mine acasă, cu tot cu grădină dacă se putea.  După ce-am ajuns în Tbilisi am regăsit balcoane dintr-astea, traforate și vesele, împrăștiate peste tot în orașul vechi. Ce plăcut trebuie să fie să stai cocoțat într-unul din ele în nopțile calde de vară, să amușini parfumurile grădinii și să depeni povești la un pahar de vin georgian.

Vizitând conacul am aflat câte ceva despre stăpânii locului, membri ai familiei Ceavceavadze, ale căror portrete le-am zărit atârnate pe pereți și ale căror vieți ne-au fost povestite pe scurt de un ghid ce ne-a însoțit. În casa-muzeu din Tsinandali vizitele se pot face doar în grupuri organizate.

Conacul a fost construit de prințul Garsevan Ceavceavadze, un aristocrat georgian și un diplomat ce-a participat activ la negocierile care au dus la instaurarea protectoratului rus în Georgia. A fost ambasadorul țării sale la Sant Petersburg și era apreciat în cercurile imperiale ruse. Ecaterina cea Mare i-a botezat fiul, pe Alexandru. În curând s-a lămurit însă cât de bun e propectoratul ăsta și-a început să lupte pentru a obține o mai mare autonomie pentru țara sa.

Cel mai vestit membru al familiei a fost fiul lui Garsevan, Alexadru. E considerat cel mai mare poet romantic georgian și un foarte bun general rus. În tinerețile lui a participat la câteva rebeliuni împotriva dominației țariste dar mai apoi s-a cumințit. A luptat în timpul campaniei împotriva lui Napoleon și a ajuns cu armata rusă până în Paris, unde a stat vreo doi ani pentru a ajuta la reinstalarea Burbonilor pe tronul Franței. Întors acasă a adus cu el o bucățică de Europă în Tsinandali.

A transformat conacul astfel încât să semene mai mult cu un palat toscan, a amenajat un parc italienesc în jurul lui, a umplut casa cu porțelanuri franțuzești și ceasuri nemțești. Ba mai mult, a înființat o cramă în care s-a apucat să folosească metode de preparare europene pentru vechile vinuri georgiene. Marani (crama) pe care a înființat-o în Tsinandali a rămas vestită până în zilele noastre pentru vinurile ei bune.

Bineînțeles, n-am scăpat nici aici fără o degustare. După ce-am terminat vizita la conac am fost invitați în pivniță unde ne-am delectat cu un vin boieresc. Ba mai mult, am cumpărat de-aici pe post de suvenir un minunat vin sec chihlimbariu care, la data acestei consemnări, nu mai are multe zile de trăit.

Covor persan pe pereți dar altfel doar obiecte europene.

... și porțelan franțuzesc.

Am mai aflat vreo două povești romantice în timpul petrecut la conac, ce ne-au fost dezvăluite pe măsură ce cutreieram prin odăi și ne uitam la portretele diverselor personaje agățate pe pereți.

Într-una dintre ele a fost vorba de o aventură de capă și spadă. Prin anul 1854, Tsinandali a foat atacat prin surprindere de trupele lui Imam Shamil, un conducător din Daghestanul musulman aflat în nord, peste Munții Cauzaz și care se răzvrătise împotriva stăpânirii ruse. În timpul raidului satul și conacul au fost devastate iar David și Varvara Orbeliani, copii lui Alexandru, împreună cu alți membri ai familiei Ceavceavadze au fost luați ostatici. Evenimentul a scandalizat Caucazul, Rusia ba chiar și țările civilizatei Europe. Până la urmă ostaticii au fost eliberați dar numai după ce-a fost plătită o sumă exorbitantă de bani și la schimb cu fiul lui Imam Shamil ce era prizonier la ruși.

O altă poveste ne-a dezvăluit o iubirea romantică și drept urmare tragică dintre frumoasa Nino Ceavceavadze, fiica lui Alexandru, și Alexander Griboyedov un poet și romancier rus cunoscut și apreciat la acea vreme. A fost o căsătorie din dragoste se pare. Soțul lui Nino a murit din păcate doar la un an după căsătorie, ucis fiind în timpul unei misiuni pe care a avut-o în Persia. Nino a rămas o văduvă neconsolată tot restul vieții sale, intrând în legendă datorită fidelității sale.

Soarta lui Alexandru Ceavceavadze a fost și ea tristă. A murit înainte de vreme, pe neașteptate, în urma unui accident de călărie după cum consideră majoritatea lumii, sau într-un soi de atentat plănuit de asasini ruși după părerea altora. A fost înmormântat în mănăstirea Shuamta, următorul punct de pe lista noastră cu obiective de vizitat.

Mânăstirile Dzveli și Akhali Shuamta

După ce-am părăsit Tsinandali am continuat călătoria ce-avea să se termine pe înserat, în Tbilisi. Am trecut prin Telavi, capitala provinciei Kakheti, fără să ne oprim. Am luat doar la cunoștință faptul că vechea cetate a fost restaurată și redeschisă de curând publicului vizitator. I-am făcut cu mâna din autocar.

În schimb am făcut un scurt popas în mijlocul unui codru des de foioase șopotitoare, pentru a vizita două mănăstiri pe nume Shuamta ( pe românește – dintre munți ), una veche, alta mai nouă.

Prima dată am mers la Dzveli Shuamta cea mai veche din cele două. Am găsit acolo trei bisericuțe mititele și bătrâne de când lumea. Prima în care am intrat după ce-am coborât pe cărare a fost construită în secolul al 5-lea, sub formă de basilică. Celelalte două au fost ridicate în secolul al 7-lea și sunt în formă de cruce, cu câte o cupolă în mijloc. Tare mici și necăjite mi s-au părut. Aveau pereții scorojiți și în interior abia dacă se mai zăreau urmele frescelor. Am înțeles că mănăstirea a fost abandonată încă din secolul al 16-lea. In zilele noastre nu e activă, e mai mult o biserică unde se strâng credincioși în zi de sărbătoare.

Sunt frumoase toate cele trei clădiri dar atât de mici și delicate, bine măcar c-au rezistat veacurilor. Poate de-acum înainte vor avea parte de o soartă mai bună.

Mănăstirea cea nouă Akhali Shuamta a fost construită pe la sfârșitul secolului al 16-lea. Confom legendei a fost ridicată la porunca Tinei, soția lui Levan regele de-atunci din Kakheti în urma unui vis pe care îl avusese pe când era o copilă. Locul ce i-a apărut în vis și în care urma să-și ctitorească mănăstirea îi era complet nefamiliar. Ani buni după aceea, l-a recunoscut pe când își urma soțul în pelegrinările prin țară. După ce-a rămas văduvă, Tina s-a retras în Akhali Shuamta și și-a petrecut restul zilelor în rasă de călugăriță.

Din păcate pentru noi, am putut pătrunde doar până în curtea mănăstirii. Acolo am fost opriți de o măicuță care dădea indicații unor meșteri. Mănăstirea era în renovare așa că n-am putut admira nici frescele din interiorul bisericii, nici mormântul Tinei, nici pe cel al lui Alexandru Ceavceavadze.

După popasul făcut la mănăstiri ne-am continuat drumul spre Tbilisi, trecând munții prin pasul Gombori. Vremea era câinoasă, ne-a îndemnat mai mult la somn decât la admirat peisajul. Eca a venit cu o altă veste proastă care ne-a scăzut și mai tare entuziasmul. Excursia noastră în Kasbegi, programată peste câteva zile, avea șanse mari să nu poată fi făcută. În Caucazul Mare ningea pe rupte iar drumurile erau în mare primejdie de-a fi închise din cauza asta. M-am întristat instantaneu. Să vii până în Caucaz și să nu vezi cele mai înalte vârfuri ale Europei ? Imposibil. Până acum nu zărisem nici o creastă c-au stat ascunse în ceață, în spatele unor nori groși de ploaie.

Dar, cum speranța moare ultima, am refuzat să mă gândesc la un asemenea deznodământ dezastruos. Urma să petrecem câteva zile în Armenia și, eram sigură, primăvara era la fel de capricioasă în Caucaz ca și acasă. Poate se răzgândea totuși și-își făcea pomană cu mine revenind la sentimente mai bune.

Despre AncaHM Articolele 555
Sunt Ulițarnica, adică acea parte a sufletului Mihaelei responsabilă cu zburatul pe covoare fermecate prin cât mai multe cotloane ale Pământului. Dacă sunteți curioși să vedeți lumea prin alți ochi, poftiți de frunzăriți !

Fii primul care comentează

Ceva păreri ... observații ... dojeni ...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.