Mtskheta – orașul sfânt al Georgiei jurnal caucazian - capitolul 18
Orașul Mtskheta este pentru georgieni ceea ce Ierusalimul e pentru evrei, sufletul poporului lor, orașul lor sfânt. Îmi vine în minte și-acum, chiar dacă a trecut aproape o lună de la vizita noastră, reverența cu care ne-a povestit Eca istoriile acestui loc.
Dac-ar fi să ne luăm după legende, pe-aici pe undeva și-a dus veacul Kartlos, stănepotul lui Noe și strămoșul mitic al celor din tribul Kartli în jurul căruia s-a cristalizat cel mai puternic regat al Georgiei. Să nu uităm că până și-n ziua de azi georgienii își numesc țara Sakartvelo – în traducere pământul Kartvelilor.
Prin Mtskheta, capitala de-atunci a regatului Kartli, a trecut Sfânta Nino, tămăduind boli și convertind regi la creștinism. Datorită ei, regele Mirian a hotărât instituirea creștinismului ca religie de stat în anul 337, nu mult după armeni. Sfânta Nino a fost cea care a construit aici prima biserică din Georgia, într-un loc special, ales chiar de ea, aflat la confluența râurilor Mtkvari și Aragvi. Există și o legendă legată de acea primă ctitorie.
Se povestește c-a existat pe lumea asta un negustor evreu pe nume Elias ce trăia în Mtskheta și care s-a nimerit să fie în Ierusalim atunci când Iisus a fost răstignit pe cruce. Se mai spune că Elias a cumpărat roba lui Iisus de la un soldat roman de pe Golgota și a adus-o înapoi cu el în Georgia. Ajuns acasă i-a încredințat-o surorii lui Sidonia dar aceasta atingând-o a murit pe loc. Roba nu i-a mai putut fi smulsă din mâini, așa că au îngropt-o cu ea. Mai târziu, din mormântul Sidoniei a crescut un cedru uriaș. Se mai povestește că acest cedru a fost tăiat din porunca Sfintei Nino, pentru a face din el temelia bisericii sale. Au fost ciopliți șapte piloni. Șase dintre ei au fost normali dar al șaptelea nu vroia nicicum să se așeze pe pământ, plutea în aer deasupra mormântului Sidoniei. Abia după ce Nino s-a rugat intens o noapte întreagă, cel de-al șaptelea pilon a revenit pe pământ. Se mai spune că după aceea din acest pilon s-a scurs un soi de lichid ce vindeca toate bolile.
Asta ar fi legenda bisericii Svetitskhoveli – biserica Stâlpului Vieții – ctitoria patroanei Georgiei, Sfânta Nino. Dar acea primă biserică nu mai există demult. În locul ei a fost ridicată prin secolul al 10-lea, în exact același loc, o catedrală impunătoare și neașteptat de frumoasă, ce-a fost locul de încoronare și îngropăciune al regilor georgieni.
Iar noi am mers în Mtskheta tocmai pentru a vizita noua catedrală Svetitskhoveli.
Mtskheta
Am ajuns în oraș pe la prânz după ce-am lăsat în urmă Uplistsikhe, orașul săpat în stâncă, și-am continuat coborârea de-a lungul râului Mtkvari ( numit și Kura după alte păreri – nu toată lumea se împacă cu denumirile georgiene ). Am găsit un orășel liniștit, cu case îngrijite și cochete ce se înghesuiau parcă precum puii lâng-o cloșcă în jurul catedralei. Din parcarea autocarelor și până în buricul târgului a trebuit să înfruntăm tentațiile unui bazar. De-a lungul străduțelor erau înșirate unul după altul tot soiul de magazinașe și tarabe pline cu suveniruri sau dulciuri, restaurante pentru călătorii flâmânzi. Dar foamea și curiozitatea aveau de așteptat nițel, urmau să fie astâmpărate abia după vizitarea catedralei.
Catedrala Svetitskhoveli
Dintre toate bisericile pe care le-am vizitat în Georgia Svetitskhoveli mi-a plăcut cel mai mult. Exteriorul poate mai puțin, semăna cu bisericile pe care le văzusem în Tbilisi. Înteriorul însă … nu mă așteptam să fie atât de mare, atât de bătrân și atât de zvelt și luminos. Eca ne-a povestit că în vremurile de glorie ale bisericii interiorul era acoperit cu fresce. Din păcate, acestea au dispărut în primii ani ai ocupației rusești. Niște oficiali ruși ce trebuiau să pregătească vizita țarului Nicolae I le-au dat jos sau le-au acoperit cu var pentru că li se păreau murdare. Puține au putu fi recuperate. Mi-au plăcut și mormintele săpate în pardoseala bisericii. O mulțime din membri familiei Bagrationilor, cea mai îndrăgită dinastie a Georgiei, își dorm somnul de veci în Svetitskhoveli.
Am regăsit aici atmosfera familiar-zgomotoasă-și-nițel-enervantă din bisericile noastre. Înăuntru tocmai era botezat un mititel ce protesta vehement împotriva băiței ce-o căpătase într-o ditamai cristelniță veche de veacuri. În curte, o mireasă și un mire se trăgeau în fotografii artistice. Oaspeții lor erau veseli și stăteau împrăștiați prin toată curtea aceea imensă. O bună dispoziție generală și molipsitoare părea să plutească în atmosferă.
Nu-mi pot explica nici asemănarea izbitoare a bisericilor georgiene cu vechile mănăstiri ale Moldovei. O fi ajuns ceva dinspre Caucaz în sus pe Siret, Prut și Nistru odată cu negustorii armeni și evrei ce legau Orientul de nordul Europei? Să le fi venit oamenilor trăitori la margini de imperiu aceleași idei? Și georgienii și moldovenii și-au ascuns credința în spatele unor ziduri groase de cetate și au ridicat biserici de piatră cu turnuri înalte și zvelte, construite parcă pentru a rezista și rugăciunii și războiului deopotrivă. Nu știu. Cert e că unele ornamente georgiene mi-au amintit puțin de dantelăria aproape excesivă de la Trei Ierarhi din Iași.
Trebuie să amintesc acum, deși nu mai sunt foarte sigură dacă exact în ziua aceea ne-a lansat Eca ghicitoarea. „Știți ce personaj leagă Georgia noastră de România voastră?” Habar n-aveam. Antim Ivireanul, ne-a răspuns ea mândră, georgianul ajuns mitropolit al Țării Românești. Abia atunci am aflat că Ivireanul înseamnă de fapt Georgianul, Iveria fiind vechiul nume bizantin al Georgiei sau altfel spus, Iberia caucaziană. Ciudată coincidență totuși cu cealaltă Iberie, aflată la capătul vestic Europei. Parcă vechea lume romană își botezase la fel cele două margini.
Antim Ivireanul s-a născut pe la 1650 în regatul Kartli, adică în Iveria. Copil fiind, a fost luat rob de turci și vândut la piața de sclavi din Constantinopol. Acolo a deprins meșteșugul — sculptură în lemn, gravură, caligrafie, tipar. A ajuns în Țara Românească sub Constantin Brâncoveanu, a fost episcop de Râmnic din 1705 și mitropolit al Ungrovlahiei din 1708.
A tipărit vreo douăzeci și cinci de cărți în românește, plus altele în slavonă, greacă și arabă. Literele arabe le-a tăiat el însuși, la Snagov, și-au fost cele dintâi caractere arabe turnate în răsăritul Europei. Le cerea iertare cititorilor arabi pentru greșeli, spunând că limba îi era străină, fiindcă el era din Georgia.
Legătura cu Georgia n-a mers într-un singur sens. Prin 1704, fratele regelui Vakhtang al VI-lea a trecut prin Țara Românească și prin Moldova, și de-acolo pare să se fi născut gândul unei tiparnițe la Tbilisi. Regele i-a scris apoi lui Brâncoveanu, cerându-i un om priceput. În 1707 a plecat spre Tbilisi Mihail Ștefan, ucenicul cel mai bun al lui Antim, tipograf român, cu toate uneltele și cu hârtia de tipar. În 1709 a ieșit de sub teascul acela Evanghelia în georgiană, cea dintâi carte tipărită vreodată în Georgia. Literele pentru ea le tăiase Antim cu mâna lui. Anul următor, Mihail Ștefan a turnat caractere noi, pentru alfabetul mkhedruli. În 1712 tiparnița a scos Cavalerul în piele de tigru, cu însemnările regelui — cea dintâi ediție tipărită a poemului național georgian.
Două exemplare din prima Evanghelie georgiană i-au fost trimise înapoi lui Antim. Le-a legat el însuși și i le-a dăruit lui Brâncoveanu, din partea poporului georgian recunoscător.
În 1716 a fost chemat la Istanbul, caterisit și trimis în surghiun. A fost ucis pe drum.
Mănăstirea Jvari
Înainte de încheierea programului și întoarcerea în Tbilisi am mai făcut o oprire la mănăstirea pe care o zărisem cocoțată în vârful unui deal, de jos din Mtskheta.
În ziua de astăzi Mănăstirea Jvari e mai mult biserică decât mănăstire. E veche tare, a fost construită între anii 590 și 605, și are o legendă legată tot de Sfânta Nino. Se spune că Nino ar fi ridicat aici o cruce pe locul unui templu păgân. Urmașa acelei cruci mai există și astăzi în biserică, la loc de cinste, sub cupolă.
Recunosc, mie uneia mi-a plăcut mai mult priveliștea ce se deschidea din curtea mănăstirii Jvari. Se vedea de-acolo întreg orașul Mtskheta, catedrala Svetitskhoveli și cele două râuri ce se uneau la picioarele ei. A fost plăcut să zăbovesc puțin pe ziduri, în căldura plăcută a serii, cu ochii pe orașul sfânt al Georgiei.
Mtskheta nu e toată Georgia. E mai degrabă buricul vechiului Kartli, nucleul în jurul căruia s-a încercat coagularea unei națiuni georgiene în sens modern. Dar Georgia tradițională e mult prea colțuroasă pentru așa ceva. Fiecare vale, fiecare provincie și fiecare neam par să-și fi păstrat identitatea cu dinții.
Luând însă în calcul evenimentele relativ recente petrecute în Georgia de astăzi, mi-era greu să cred că poveștile și simbolurile născute în Mtskheta au fost suficiente pentru a-i ține pe georgieni laolaltă. Poate tocmai de aceea au investit atâta sacralitate în vechea lor capitală. Aveau nevoie de un centru capabil să lege între ele toate văile, neamurile și orgoliile Caucazului.
La un moment dat am întrebat-o pe Eca ce înseamnă terminațiile numelor georgiene. Mi-a răspuns că ar însemna ceva de tipul „fiul lui”, cam ca son-ul nordicilor. Dar eu voiam de fapt să înțeleg dacă ele trădează locuri, clanuri, regiuni. N-a mai vrut să-mi răspundă, a ocolit problema.
Am aflat însă mai târziu că lucrurile sunt destul de complicate. Terminația -dze, adică „fiu”, ca în Șevardnadze, e mai răspândită în vest, în Imereti, Guria sau Adjara iar –shvili, cu sensul de „copil” sau „descendent”, apare mai ales în estul țării, prin Kartli și Kakheti. Mai există și nume terminate în -ani, legate adesea de vechi familii aristocratice sau de provincii montane precum Svaneti. Iar terminații precum -eli sau -uri pot indica originea geografică. Rustaveli, de exemplu, ar însemna „cel din Rustavi”.
Prin urmare, până și numele oamenilor par să spună că Georgia nu e o țară omogenă ci un mozaic caucazian de văi, neamuri și identități locale greu de netezit. Poate de aici vine și farmecul dificil al Georgiei. Revoluțiile și războaiele recente au arătat destul de limpede cât de greu se lasă disciplinată lumea aceasta. Președintele Saakașvili, americanizat, grăbit și cam aventurier, a crezut că poate îndrepta Georgia dintr-o smucitură dar a călcat pe prea multe bătături locale. Iar rușii au știut foarte bine cum să „potolească” problema. Au apăsat pe vechile falii ale unor provincii care se simțeau înghițite de proiectul național georgian și pe orgolii regionale niciodată tocite complet.
Cine zicea oare că măsura e cea mai bună din toate? O funcționa ea la popoarele cu sânge fierbinte sau doar la cele cu cap rece?
AncaHM
Sunt Ulițarnica, adică acea parte a sufletului Mihaelei care ia ulițele la pas prin cât mai multe cotloane ale Pământului. Dacă sunteți curioși să vedeți lumea prin alți ochi, poftiți de frunzăriți !
