Gudauri, Pasul Jvari și Kasbegi
jurnal caucazian - capitolul 15

Am supraviețuit Drumului Militar Georgian. Nu e un drum, e poezie. – dintr-o scrisoare de-a lui Cehov

O poezie, da. Sau mai degrabă un cântec din acela polifonic, cu sonorități aspre și armonioase în care georgienii sunt mari maeștri. Un cântec de luptă, o rugăciune, un cântec de pahar sau toate acestea la un loc, ce iese din piepturile unor bărbați cu gloanțe la butonieră și pumnale la cingătoare. Un Chakrulo, ca cel trimis de NASA pentru a ne reprezenta în galaxiile universului, pe sonda spațială Voyager.

Am supraviețuit și noi, cu încântare aș putea spune, drumului până în Stepantsminda și înapoi. Nici n-a fost foarte greu. Șoseaua n-a fost mai rea decât cea de pe Transfăgărășanul nostru. Avea și porțiuni ca-n palmă dar și bucăți plombate sau altele pline cu gropi, mai ales în zona tunelurilor și a pasajelor ce protejau șoseaua de avalanșe. Oricum, sunt absolut sigură, a fost mult mai bună decât cea de pe vremea lui Cehov.

Gudauri și Pasul Jvari

După ce-am lăsat în urmă cetatea Ananuri am tot urcat pe drumuri pline de serpentine până ce-am lăsat primăvara în urmă și ne-am afundat iar în iarnă.

De mii de ani, cine voia să treacă Caucazul pe aici era obligat să o facă. Trebuia să urmeze aceeași vale îngustă a râului Terek, pe partea de nord a Cauxazului și apoi pe valea lui Aragvi. Negustori, armate, pelerini, mongoli, ruși, perși, turci, cu toții au trecut pe-acest drum. Nu-i de mirare că georgienii au ridicat cetăți și turnuri pe fiecare cocoașă de deal.

Drumul pe care îl străbăteam noi cu autocarul a fost amenajat ca șosea adevărată de ruși la sfârșitul secolului al 18-lea și începutul secolului al 19-lea, după anexarea Georgiei. Aveau nevoie de o legătură sigură între Caucaz și Vladikavkaz, noua lor fortăreață militară din nord. Până atunci existaseră doar cărări de munte și porțiuni greu practicabile pe care caravanele și armatele se strecurau cum puteau prin defileu. Rușii au lărgit drumul, au construit poduri, forturi și stații poștale și au transformat trecătoarea într-una din cele mai importante căi strategice ale Caucazului.

În zilele noastre Drumul Militar Georgian a rămas la fel de important și strategic ca întotdeauna. Tot pe-aici circulă mărfurile și convoaiele dintre Rusia și Caucazul de sud. Doar că, pe lângă armate și camioane, șoseaua mai cară acum și schiori, snowboarderi sau turiști dornici să evadeze din câmpiile fierbinți spre răcoarea munților.

Am trecut doar, fără să ne oprim, prin stațiunea de schi Gudauri aflată la 2.200 m altitudine. Acum nu mi s-a părut prea animată dar în timpul iernii se spune c-ar fi deliciul schiorilor și-al iubitorilor de sporturi extreme. Mai multe n-aș putea spune, nu mă pricep nici la una, nici la alta.

Cel mai înalt punct l-am atins în pasul Jvari aflat la 2.379 m deasupra nivelului mării. Aici am găsit o arătanie colorată la care ne-am și oprit pentru o sesiune foto, dar nu la dus, că era mult prea aglomerat, ci la întoarcere.

E vorba de Monumentul prieteniei dintre poporul rus și cel georgian, construit în anul 1983 pentru a comemora 200 de ani de la tratatul din Georgievsk, încheiat între regele Georgiei și țarul Rusiei. În urma acelui tratat Georgia a intrat sub protectorat rusesc, cu speranța că un stat ortodox îi va ajuta să scape de eternul lor dușman, Imperiul Persan. Țarul a uitat repede de promisiunile făcute și la moartea regelui georgian a anexat pur și simplu Georgia și a trimis restul familiei regale în exil.

Deși nu există o mare iubire între georgieni și ruși, Monumentul Prieteniei rezistă. E un soi de arc de cerc din beton, cu desene colorate pictate în interior, ce povestesc legende georgiene și rusești. La baza lui e construit și un soi de balcon de unde se pot admira în voie munții și valea prăpăstioasă ce se deschide sub monument.

Stepantsminda sau Kasbegi

După ce-am lăsat în urmă pasul Jvari am început coborârea spre cel mai spectaculos locșor pe care l-am vizitat în timpul circuitului nostru caucazian, orășelul Stepantsminda sau Kasbegi.

Localitatea în sine nu e cine știe ce. E mai degrabă un sat mai măricel, cu case din piatră, netencuite, ce în ochii noștri par neterminate. Cu străzi nu prea îngrijite, cu magazinașe ce par să fi rămas neschimbate de pe vremea comunismului victorios. În „centrul” urbei, în jurul parcărilor și-al unei statui de-a scriitorului Alexandru Kazbegi, se înghesuie câteva restaurante și hoteluri.

Frumusețea locului e dată de peisajul din jur. Orășelul e așezat pe fundul unui ceaun și de jur împrejurul lui se înalță zidurile Caucazului. La ora vizitei noastre munții erau înzăpeziți, soarele strălucea sus pe cer, aerul era limpede ca un cristal. Am putut vedea fără probleme mica bisericuță Tsminda Sameba cățărată sus în munte sfidând parcă vârful Kasbek, al treilea ca înălțime din Georgia ( 5.047 m deasupra nivelului mării ).

Eca ne-a povestit secretul celor două nume pe care le are orașul. Oficial și tradițional orașul se cheamă Stepantsminda, în traducere Sfântul Ștefan, după numele călugărului care a ctitorit aici prima mănăstire, cândva demult, în îndepărtatul ev mediu georgian. Mai apoi orașul a fost botezat Kasbegi după supranumele pe care și l-a luat șeful clanului Chopikashvili ce stăpânea valea pe vremea cuceririi rusești. Gabriel Chopikashvili, fiul lui Kazi-Beg, a rămas de partea rușilor în momentul în care ceilalți georgieni au încercat să scape de „protectorat”. Așadar numele Stepantsminda poartă cu el un parfum georgian iar numele de Kasbegi e îndrăgit mai mult de ruși.

Primul lucru pe care l-am făcut după ce-am ajuns în oraș a fost pauza de masă. Mie nu-mi era prea foame așa că am început să hoinăresc pe străzi să-mi treacă timpul. N-am umblat prea mult hai-hui pentru că la un moment dat mi-a ajuns pe la nas un iz de pâine caldă tocmai scoasă din cuptor. N-am rezistat, cum n-am rezistat nici sucului de rodie, așa că până la urmă am luat și eu prânzul stând la soare pe margine de drum.

Programul a continuat cu un soi de safari în jeepuri la munte. Ne-am dus până la bisericuța ce se vedea din vale, Tsminda Sameba, sau mai bine Biserica Sfintei Treimi din Gergeti ( citește Ghergheti ). Șoseaua ce urcă muntele e impecabilă, se vede că-i nou-nouță. Avea doar un singur obstacol, peste care doar mașinite 4×4 puteau trece. Am avut impresia c-a fost lăsat acolo intenționat pentru a nu strica afacerea proprietarilor de mașini din oraș ce plimbau turiștii la munte. Sau poate sunt eu o cârcotașă și în realitate a fost doar o porțiune de drum blocată încă de zăpada ce se scurgea de pe munte. Imediat ce-am trecut de acest hop ni s-a deschis în față un peisaj de vis.

Bisericuța nu e mare, abia făcea față puhoiului de vizitatori care o asaltau. A fost construită cândva în secolul al 14-lea, la fel ca și clopotnița cu care împarte țuguiul pe care a fost clădită. În acele vremuri locurile astea erau izolate de restul lumii, în special iarna, motiv pentru care erau prețuite de eremiții ce-și căutau calea cea dreaptă în sălbăticie.

Legende despre locul acesta sunt cu nemiluita, Kazbekul pare genul de munte care îndeamnă la reverență. Se povestește că într-una din peșterile de pe muntele Kazbek a fost înlănțuit însuși Prometeu drept pedeapsă c-a furat focul de la zei și l-a dăruit oamenilor. Mai apoi acea peșteră ar fi fost convertită în mănăstire ortodoxă. Legendele mai spun că în ea s-au păstrat relicve sfinte, precum cortul lui Avraam și ieslea Mântuitorului din Betlehem. Partea interesantă e că nu toate poveștile astea sunt invenții. A existat cu-adevărat o mănăstire în vârful muntelui, cocoțată la 4.000 de metri altitudine. Alpiniști ai zilelor noastre i-au descoperit urmele.

În Caucaz muntele nu a fost niciodată doar decor. A fost cetate, refugiu și loc de rugăciune. Când veneau invaziile oamenii urcau tot mai sus împreună cu credința, limbile și poveștile lor. Poate tocmai de aceea georgienii par atât de legați sufletește de munții aceștia severi și frumoși.

Mi-a părut rău când a trebuit să-mi iau rămas bun de la biserica din vârf de munte, de la Kasbegi, aș mai fi rămas în jur câteva zile dacă se putea.

Drumul de întoarcere a fost fără peripeții și-a decurs normal până în momentul în care a trebuit să intrăm pe autostrada Batumi-Tbilisi. Aici am dat peste o mare de mașini cu vilegiaturiști care se întorceau acasă după vacanța de Paște. A trebuit să așteptăm ceva vreme la coadă până să intrăm pe autostradă. Dar tot am scăpat mai ieftin decât din blocajele de pe valea Prahovei.

M-am gândit amuzată că supraviețuirea pe Drumul Militar Georgian apasă în zilele noastre pe cu totul alți nervi decât pe vremea lui Cehov.