Amulete & talismane

Am impresia că Omul s-a considerat pe sine o ființă de mijloc și și-a dat seama de asta încă de la începuturi. Nu este nici cel mai puternic animal din jungla în care a crescut — leul, ursul, elefantul îl bat fără discuție la capitolul forță brută. Dar nici cel mai slab nu e — are mâini, are minte, are capacitatea de a improviza. S-a descurcat până la urmă mai mult decât rezonabil. A supraviețuit și a prosperat.

Problema e că supraviețuitul n-a venit cu liniște sufletească. Frica o împărtățești cu toți ceilalți vecini din junglă și o rezolvi fie fugind mâncând pământul fie sărind la bătaie. După părerea mea, omul a dezvoltat ceva în plus față de frică: neîncrederea în propriile forțe. Și asta e altceva. Asta presupune să te evaluezi lucid, să evaluezi lumea din jurul tău, și să observi discrepanța. Maimuța fuge de leopard din instinct. Omul fuge de leopard și știe de ce fuge — știe că leopardul e mai rapid, mai puternic, mai bine înarmat. Până la dovezi contrare, am putea spune următorul lucru: conștiința vulnerabilității e specific umană.

Din conștiința asta a vulnerabilității or fi apărut obiectele magice precum amuletele și talismanele. De unde i-a venit ideea că un simplu obiect poate deveni ceva special? Probabil din același loc de unde i-a venit tot ce a realizat: din observație și extrapolare. Când a început să folosească unelte în mod constant, a văzut că obiectul material face treabă. Că piatra ascuțită taie, că bățul lovește mai departe decât pumnul, că unealta prelungește și potențează ce el singur nu poate. Nu e un salt irațional de acolo până la a crede că un obiect poate prelungi și potența și în planuri mai puțin tangibile — cel al norocului, al protecției, al forțelor nevăzute care îi guvernează viața.

Lumea le confundă de obicei pentru că amândouă sunt obiecte mici cu pretenții mari. Diferența e de direcție: amuleta îți potențează propriile slăbiciuni — te face mai curajos dacă ești fricos, mai puternic dacă ești slab, mai norocos dacă ești ghinionis. Talismanul e altceva: el aduce ceva din exterior prin simpla lui existență, indiferent de ce ești tu. Amuleta lucrează cu tine, talismanul lucrează pentru tine.

Dar un obiect oarecare nu devine amuleta sau talisman de la sine. Cineva sau ceva trebuie să-l investească cu putere. Și aici lucrurile devin interesante, pentru că omenirea a inventat mai multe metode, toate cu logica lor internă.

Cel mai simplu mod de a obține o amuleta sau un talisman e să găsești obiectul potrivit. Materialul însuși — piatra, rădăcina, osul, sămânța — a primit de-a lungul mileniilor forțe pe care omul i le-a atribuit. S-au legat două sinapse în creier, s-a făcut o asociere, și gata — l-ai băgat în buzunar.

Mandragora e poate cel mai vechi exemplu din categorie. Rădăcina ei seamănă izbitor cu un corp omenesc — are ceva care amintește de trunchi, de membre, uneori chiar de cap. Asocierea s-a făcut de la sine și a prins atât de bine încât a supraviețuit milenii și continente. În Europa medievală era considerată plantă magică prin excelență — proteja, vindeca, aducea dragoste, fertilitate, noroc. Legenda spunea că țipă când o smulgi din pământ și că țipătul ei îți poate fi fatal — detaliu care spune mai mult despre imaginația omului decât despre plantă.

Mai la îndemână și mai democratice sunt pietrele prețioase și semiprețioase. S-au scris enciclopedii întregi pe seama lor. Le găsești peste tot prin magazinașe specializate. Ametista liniștește, tigrul de aur aduce prosperitate, turmalina neagră respinge energiile negative, roșul cornalinei stimulează curajul. Sistemul e complet și coerent — singura problemă e că asocierile diferă de la o carte la alta și de la un magazin la altul. Dar asta nu pare să deranjeze pe nimeni.

O altă cale prin care un obiect capătă puteri e asemănarea percepută prin simțuri. Nu din ce e făcut, ci cu ce se aseamănă. Omul a observat că lumea e plină de coincidențe formale și sonore și le-a exploatat cu entuziasm. Dacă arată ca ceva sau sună ca ceva, poate și face ceva.

Dacă ajungi prin țări de-aici de-aproape, vecine cu Mediterana te împiedici pe la toate tarabele cu suveniruri de ochi ce-ți întoarce privirea de pe un medalion, o cană sau cine mai știe ce. Este stilizat si de obicei are multe nuanțe de albastru. Logica e simplă și directă: ochiul respinge ochiul. Deochiul vine printr-o privire încărcată de invidie sau de răutate, de unde nu te aștepți și e contrabalansat de un ochi care privește înapoi permanent, fără să obosească și fără să clipească. Purtat în sân te apără pe tine. Desenat pe barcă transformă barca într-un partener care vede pericolele mării înainte să te lovească. Nu este deloc singurul obiect care funcționează prin asemănare vizuală — ghinda aduce fertilitate, inima aduce dragoste, cornul italian respinge răul. Lista e lungă și o regăsești în orice magazin de suveniruri din bazarul turcesc până în piețele mexicane.

Chinezii au dus asemănarea sonoră la rang de artă. Limba chineză e plină de omofone — cuvinte care se pronunță identic dar se scriu diferit și înseamnă lucruri complet diferite — și undeva pe parcursul istoriei cineva a observat că poți exploata coincidența în avantajul tău. Dacă numele obiectului sună ca ceva bun, obiectul însuși devine purtător al acelui bine. Cuvântul chinezesc pentru pește este omofon pentru surplus, de unde și nenumăratele talismane reprezentând pești, ce le ușurează deținătorilor accesul la puțin mai mult decât au nevoie, fie că este vorba de mâncare, bani, sănătate, prietenie sau orice altceva le-ar trece prin cap. Animăluțul numit liliac, bianfu în chinezește, este deosebit de popular doar pentru că al doilea caracter, fu, este omofon pentru noroc. Iar dacă strângi cinci lilieci laolaltă înseamnă că te gândești neapărat la cele cinci binecuvântări în variantă chinezească: longevitate, bogăție, sănătate, virtute și o moarte pașnică. Varza chinezească, baicai, e omofon pentru o sută de bogății. Să nu te mire dacă o vezi cu frunzele în vânt îndreptate spre fereastră, cu cât mai bogată coroana cu atât mai bine și cu cotorul spre casă , ca să strângă din univers toate bogățiile posibile. Nu e rău pentru o legumă.

Și ca să nu plecăm prea departe de acasă — usturoiul frecat pe ușă și pe tocuri în noaptea de Sfântul Andrei. Aici asemănarea e de altă natură: nu vizuală, nu sonoră, ci olfactivă. Mirosul puternic, înțepător, aproape agresiv al usturoiului e cel care ține la distanță spiritele rele, strigoii și tot ce umblă în noaptea aceea prin sat. Logica e aceeași — dacă miroase a ceva, face ceva — dar instrumentul e nasul, nu ochiul sau urechea.

Există o categorie aparte de amulete și talismane — cele legate nu doar de o teamă generală, ci de un moment anume. Omul a observat că vulnerabilitatea nu e uniformă, că există praguri în viață când ești mai expus decât de obicei: când te naști, când te căsătorești, când pleci la drum, când intri într-o casă nouă, când se termină iarna și începe altceva. În momentele acestea de trecere, protecția obișnuită nu mai ajunge și ai nevoie de ceva special, ceva legat exact de pragul pe care îl treci.

Mărțișorul e poate cel mai frumos exemplu de talisman al pragului. Apare fix la 1 martie, când iarna nu s-a terminat dar primăvara a început să bată la ușă — moment de maximă instabilitate cosmică, dacă vrei. Firul împletit roșu cu alb poartă în el opoziția fundamentală: viață și moarte, căldură și frig, lumină și întuneric. Se poartă o lună și se atârnă apoi într-un pom înflorit — transferat naturii, ca și cum și-ar fi făcut treaba și poate pleca.

A patra cale prin care un obiect capătă putere e mai complicată decât celelalte. Obiectul în sine nu are nimic special — e o bucată de metal, o iconiță tipărită, o medalie oarecare. Dar dacă îl pui în contact cu ceva considerat deja sfânt sau dacă trece printr-un ritual consacrat, absoarbe din sfințenia aceluia și devine altceva. Sfințenia e contagioasă — se transmite prin atingere, ca o infecție în sens pozitiv.

Iconițele sfințite la biserică intră în categoria asta, ca și obiectele atinse de piatra mirungerii de la Ierusalim sau duse la moaște. Mecanismul e același peste tot: obiectul neutru intră în contact cu sursa de putere și iese transformat.

Dar cel mai simpatic exemplu pe care l-am întâlnit e departe de orice context religios. La Ploshchad Revolyutsii, stația de metrou din Moscova construită să celebreze omul nou, rațional, eliberat de misticism, dai nas în nas cu statui din bronz reprezentând clasa muncitoare în toate formele ei: muncitori, țărănci, soldați, polițiști însoțiți de câini. Doar că, dintr-un motiv pe care nu l-am aflat, adjuvantele astea ale clasei muncitoare au devenit obiectul superstițiilor populare. Se zice că, dacă mângâi cocoșul te vei îmbogăți. Iar dacă mângâi botul cățelului vei avea noroc. Oare ce se întâmplă dacă mângâi țeava pistolului? Eu n-am reușit să aflu.

Există și o a cincea categorie, mai rară și mai pretenţioasă decât celelalte. La o primă vedere nici nu l-ai încadra în categoria de amulete și talismane. Obiectul nu capătă putere din material, nu seamănă cu nimic, nu e consacrat de nimeni și nu a atins nimic sfânt. Puterea lui stă în relația dintre el și mintea celui care îl contemplă. Nu delegi nimic unui obiect exterior — te transformi tu însuți prin intermediul lui.

La Koyasan, în Japonia, am dat peste mandalele doctrinei Shingon. Pentru a obține iluminarea, novicele trebuie să primească tainele secrete ale doctrinei Shingon, gură de la gură, direct de la un maestru Shingon. Adevărurile dezvăluite cu acest prilej sunt mistere ce invocă forțe cosmice și implică: trupul – prin anumite gesturi ale mâinii și degetelor, prin adoptarea anumitor posturi în timpul meditației; vorba – prin recitarea anumitor mantre, versuri și sunete ce se presupun a fi „muzica sferelor”; mintea – prin meditație și încercarea de contopire cu buddha cel numit Mahavairochana. Aspirantul la aflarea tainelor Shingon e ajutat în timpul meditației prin contemplarea a două mandale speciale, ce adună în ele toată puterea universului. Mandalele au fost concepute de însuși Maestrul și sunt de obicei plasate la stânga și la dreapta unui altar Shingon. Mandala numită a diamantului reprezintă esența imuabilă a lui Buddha și forțează mintea să se concentreze de la diversitate spre esență. Mandala numită a pântecului reprezintă manifestarea lui Buddha în fiecare lucrușor al naturii, ajutând mintea să se concentreze de la esență spre diversitate. Credința Shingon spune că, dacă meditația este făcută corect, poate influența însuși bunul mers al omenirii.

Și astfel ne-am întors de unde am plecat. Omul, aflat la mijlocul lanțului trofic al puterii din junglă, nici cel mai puternic nici cel mai slab, a găsit o soluție prin a-și rezolva propria vulnerabilitate: și-a găsit ajutoare în ce te aștepți mai puțin. A văzut-o într-o rădăcină care seamănă cu un om, într-un ochi care privește înapoi, într-un pește care sună a surplus, într-un bot de câine de bronz frecat până la luciu într-o stație de metrou sovietică, într-o mandală care îl transformă pe cel ce o contemplă.

Metodele sunt diferite, logica e aceeași peste tot și dintotdeauna. Ideea fixă a supraviețuit zeilor care au sugerat-o, regimurilor care au interzis-o și rațiunii care a râs de ea. Și supraviețuiește în continuare, în buzunarul sau la gâtul fiecăruia dintre noi — chiar și al celor care jură că nu cred în astfel de prostii.