Ofrande

După ce-a petrecut ceva timp savurându-și Revoluția cognitivă, pe care a realizat-o nici el nu știe cum, Omul a înțeles destul de repede că există o ierarhie în universul în care a aterizat. Nu una simplă, de tipul cine mușcă pe cine — aia o vedea cu ochii lui și știa cum să se poziționeze. O ierarhie mai complicată, mai difuză, mai greu de prins: forțe care nu au chip și nu au foame și nu pot fi fugărite sau îmblânzite prin mijloace obișnuite. Ca de exemplu furtuna, seceta, boala, norocul, ghinionul – lucruri care se întâmplă fără să întrebe pe nimeni și fără să se sinchisească de vreun merit omenesc.

În fața unui leopard știa ce avea de făcut. În fața surprizelor pentru care nu găsea răspuns, mai greu.

Și totuși ceva trebuia făcut. În fața unui fenomen nepalpabil dar incontrolabil recunoști cinstit că e mai mare și mai tare decât tine și nu îl ignori. Te duci la el cu mâna întinsă. Pui ceva între tine și el – un obiect, un gest, o flacără. O dovadă care să spună că ai recunoscut ierarhia și că vrei să intri la negocieri cu ea.

Aceasta e ofranda. Nu e mită, nu e contract, nu e impozit – deși a arătat pe rând ca toate trei. E gestul prin care omul spune: Știu că ești acolo și că ești mai mare decât mine. Am venit să vedem ce relații putem stabili între noi.

Ce a adus cu el când a venit, ca gest de bună intenție – asta e o poveste lungă.

Primele ofrande au costat cel mai mult. Logica era simplă și directă. Dacă vrei să arăți că recunoști o putere mai mare decât tine, dai ce ai mai de preț. Și ce are omul mai de preț? Viața – a lui sau a altcuiva.

Sacrificiul uman a existat pe aproape toate continentele, în culturi care nu s-au văzut niciodată și nu aveau cum să se fi pus de acord. Aztecii îl practicau la scară industrială, mii de inimi smulse pe an ca să țină soarele pe cer. Vikingii aveau blót, sacrificiile de la solstițiu. Indienii vedici cunoșteau purushamedha. Lista e lungă și incomodă.

Și totuși cel mai cunoscut sacrificiu uman din istorie e cel care nu a avut loc. Avraam ridicase deja cuțitul când a fost oprit iar berbecul încurcat în tufiș a intrat în poveste ca substitut de ultimă clipă. Momentul acela e poate cel mai important din istoria ofrandei. A fost o primă negociere reușită. Divinitatea a acceptat mai puțin. Sau omul a înțeles că divinitatea acceptă mai puțin.

De acolo a început coborârea treptată a prețului. Animalul în locul omului este o practică care a supraviețuit până azi, la Eid când mielul sau boul intră în locul lui Ismail, la Ignat când porcul are o soartă pe care o cunoaștem cu toții deși nu mai vorbim despre originile ei, la Gadhimai în Nepal unde se adună încă sute de mii de oameni la cel mai mare sacrificiu de animale din lume.

Sângele a fost înlocuit apoi cu prima recoltă, o renunțare. Dai înapoi din ce ai primit, înainte să mănânci tu. Gestul ăsta s-a dovedit extraordinar de rezistent: îl găsești în templele mesopotamiene, în ritualurile vedice, în Leviticul biblic și îl regăsești astăzi în pâinea nouă sfințită de Sfântă Marie în august sau în Thanksgiving, o prima recoltă atât de laicizată că nu mai știi de unde a pornit.

Aurul mezoamerican a adăugat o altă dimensiune, nu viață, nu recoltă ci o valoare pură, abstractă. Incașii aruncau în lac obiecte de aur, bijuterii, figurine. Spaniolii care au golit templele și au drenat lacurile au găsit acumulări uimitoare. Dai ce valorează. Dai și nu mai recuperezi.

Banii de azi sunt urmașul direct al aurului aruncat în lac. Coșul care e purtat printre bănci la slujba de duminică, donația online, plicul la parastas sunt același principiu, altă monedă. S-a democratizat și s-a domesticit, dar logica n-a dispărut: ofranda trebuie să coste ceva. O ofrandă care nu-l atinge pe cel care o oferă nu valorează mare lucru.

Ofrandele de până acum spun ceva despre frica omului. Dar sunt și câteva care spun ceva despre ospitalitatea lui.

Altarul plin este o masă pusă unui oaspete care urmează să vină. Nu este deloc o metaforă, se adună acolo fructe proaspete, orez, dulciuri, flori, uneori băutură. În Vietnam, în China, în Japonia, în Sri Lanka, în Bali, peste tot în Asia dai peste același spectacol: o suprafață acoperită cu mâncare reală, aranjată cu grijă, pusă în fața unei divinități care nu mănâncă. Nimeni nu pare deranjat de paradox.

Logica e domestică și directă. Dacă primești un oaspete important acasă, pui masa. Dacă oaspetele e o divinitate, pui pe masă tot ce ai mai bun. Relația este familiară, aproape îndrăzneață, zeul este tratat ca cineva care ar putea apărea oricând ca să se așeze.

Tibetanii au dus categoria asta la un rafinament pe care puține tradiții l-au atins. La Bhutan am dat peste torma, sculpturi din aluat amestecat cu unt sau doar din unt, sub forma unor pomișori colorați de o complexitate și o frumusețe care nu au nimic de-a face cu mâncarea. Torma a pornit ca ofrandă în alimente și a devenit de-a lungul secolelor artă rituală. Mai și povestește, îți dai seama ce anume se sărbătorește într-un templu doar privind aceste prăjiturele, din forma și culoarea lor. Ofranda a devenit limbaj, nu mai dai ceva de mâncat, comunici ceva de înțeles.

Și totuși există un moment când logica altarului plin se întoarce complet. În fiecare dimineață, în orașele budiste din Asia de Sud-Est, călugării ies cu castronul în mână și parcurg străzile în șir indian. Oamenii îi așteaptă pe stradă și le pun mâncare în castron, orez, fructe, ce au. Același gest ca la altar, dar verticala e inversată. Nu tu pui mâncare în fața cuiva de deasupra ta, ceva de deasupra ta coboară în stradă și tu îl hrănești. Divinitatea vine la tine. Tot ce trebuie să faci e să ai ceva în mână când apare.

Ofranda și cuvântul merg separat dar totuși împreună, ritualul a fost întotdeauna însoțit de formule, invocații, rugăciuni rostite. Dar cuvântul era efemer, se pierdea o dată cu fumul și cu sângele. La un moment dat omul a simțit nevoia să-l fixeze. Să lase nu doar un obiect în fața divinității, ci un mesaj care rămâne. Cuvântul a devenit el însuși ofrandă materializată.

La sanctuarele shinto din Japonia dai peste plăcuțele ema, bucăți mici de lemn pe care sunt scrise dorințe, rugăminți, mulțumiri și care atârnă în grupuri mari, sute câteodată, ca un perete de intenții. Forma tăbliței vine de la caii vii pe care credincioșii îi donau odinioară sanctuarului. Metamorfoza a fost următoarea, cal, apoi pictură de cal pe tăbliță, apoi tăbliță fără cal, doar cuvântul. Ofranda s-a dematerializat treptat până când a rămas doar mesajul.

Ex-voto-ul catolic e același gest cu altă biografie. Plăcuța de metal, ochiul de argint, inima de ceară, cârja lăsată la sanctuar după vindecare sunt ofrande cu poveste. Nu doar „am venit” ci „uite ce mi s-a întâmplat, uite ce am cerut, uite ce am primit.” Divinitatea devine martor al poveștii tale. Sau poate ceilalți oameni care vin după tine și văd acumularea de obiecte pe perete devin și ei martori, parte din relație.

Ema japoneză, plăcuța votivă dintr-o biserică din sudul Italiei sunt același om, același gest, aceeași nevoie de a lăsa o urmă articulată în fața invizibilului. Ofranda a devenit conversație.

Unele ofrande sunt făcute ca să fie mistuite.

Focul e primul și cel mai vechi dintre vehicule. Lămpile cu unt ard în orice templu budist din Himalaya, flăcări mici, liniștite, care consumă încet tot ce li se dă. Lumânarea aprinsă într-o biserică ortodoxă sau catolică e același gest redus la esență, dai o flacără vie care se consumă singură, fără să lase nimic util în urmă. Nici cărbune, nici căldură, nici lumină în vreun sens practic. Dispare pur și simplu. Și tocmai de aceea e ofrandă interesantă, nu poate fi returnată, nu poate fi refuzată, nu poate fi folosită de nimeni.

Și bețigașul de tămâie se mistuie lăsând în urma lui miros și un fir de fum. Îl găsești la un templu japonez, la un altar taoist, la un sanctuar yoruba, la un hindus din diaspora cu un colț de apartament transformat în altar. Îl aprinzi, îl așezi, fumul urcă, mesajul e trimis, dovada dispare.

Vântul e mai răbdător. Steagurile de rugăciune tibetane, lungta, stau atârnate pe trecători de munte, pe poduri, pe acoperișuri, și vântul le citește zi și noapte fără să obosească. Nu tu trimiți rugăciunea, o lași și ea să plece singură, ori de câte ori bate vântul, spre toate punctele cardinale. Ofranda se multiplică prin abandon.

Firul legat de gratiile de marmură albă de la mormântul lui Salim Chishti la Fatehpur Sikri e altceva și același lucru. Nu pleacă imediat, rămâne acolo, colorat, printre miile de alte fire, până se destramă singur în timp. Nu spune nimic articulat, nu costă nimic, nu e consacrat de nimeni. Legi o dorință de un loc sacru și lași legătura activă până se uzează de la sine.

Diya e o cupă mică de lut cu ulei și un fitil. O aprinzi și o pui pe apă — și de aici înainte nu mai e treaba ta. Apa o duce unde vrea ea. Tu ai adus ofranda până la marginea lumii tale, restul e al râului.

Yonchap sunt șapte boluri cu apă de izvor. Nu ard, nu plutesc, nu fac nimic spectaculos. Stau. Și în simplitatea asta stă tot, nu există ofrandă mai nepretențioasă și mai completă în același timp. Nu cere nimic de la cel care o aduce în afară de prezență.

La un moment dat, pe drumul ăsta lung, de la boul de pe altar până la apa de izvor, omul a înțeles ceva. Că cel de deasupra lui nu are nevoie de nimic din ce îi aduce. Nu e flămând, nu e însetat, nu e impresionat de aur. Nu gestul contează, nu obiectul ci distanța dintre ei e cea care contează. Și atunci a lăsat totul jos și s-a oferit direct pe sine, prezența lui, atenția lui, dorința lui de a fi mai aproape. Rugăciunea nu e altceva decât asta.

Concluzia ar fi că ofranda a fost dintotdeauna același lucru, indiferent de formă, gestul prin care omul încearcă să micșoreze distanța dintre el și Necunoscut, ceea ce nu înțelege. Când îi cere ceva, crede că îl poate influența. Când îi mulțumește, e convins că el i-a dat, nu hazardul. Când studiază găurile negre, vrea să îl cunoască mai bine. Forma s-a schimbat, instinctul niciodată. Anumite idei născute în zorii omenirii rămân mereu valabile, renasc, se reinventează, se transmit de-a roata pământului. Până la sfârșitul veacurilor. Sau până când Calea Lactee va fi înghițită de o gaură neagră. Ce-o să ne aștepte după aceea, mai vedem noi.