Dacă mi-ar fi povestit cineva sau aș fi citit pe undeva de Rezervația Naturală Kirindy, de pădurea cea uscată ce se întinde pe zeci de hectare undeva departe în partea de vest a Madagascarului, aș fi ascultat cu mare interes dar după un timp, sunt aproape sigură, mi s-ar fi șters cu totul din minte. În cel mai bun caz, informația s-ar fi ascuns într-un colțișor al creierului și ar fi ieșit timidă la iveală doar atunci când aș mai fi auzit de lemurieni și camelioni , de speciile de animale și plante care nu mai pot fi găsite niciunde altundeva pe acest Pământul ci doar acolo ( mai exact, citește Madagascar ).
Din fericire însă, în sufletul fiecărui călător se ascunde, cred eu, un mic cuceritor. După ce m-am învârtit bezmetică timp de câteva ceasuri bune într-o vânătoare (fotografică) de noapte și-apoi într-una de zi pe cărările înguste și șerpuitoare din Kirindy, în căutare de lemurieni, cameleoni și alte viețuitoare ciudate, altfel s-a pus problema. Cu greu aș mai putea uita supărarea de la început, când toate animalele păreau să se ascundă de noi și îngrijorarea de-a fi străbătut atâta drum fără să fi avut ocazia de-a mă întâlni cu ele. Și cu atât mai greu aș putea uita momentul când am reușit să zăresc primul lemurian. În felul meu am cucerit Kirindy și l-am împletit întrucâtva în ițele complicate ale ființei mele.
Până să ne împrietenim cu lemurienii, a trebuit să parcurgem însă câteva etape pregătitoare. Prima dintre ele a fost cazarea într-o căsuță a satului turistic, aflat gard în gard cu un sat autentic malgaș. Erau așezate amândouă în mijlocul pustietății și-aveau case din lemn, bambus și acoperiș din foi uscate de palmier. Al nostru avea curent electric de la 6 dimineața până la 10 seara, atât ducea generatorul, celălalt nu prea cred că se bucura de un astfel de răsfăț. Noaptea am fost lăsați la mila lunii și a stelelor de pe cer ( cer nespus de frumos și înstelat, dealtfel ). Curaj de-a ieși din căsuță noaptea n-am prea avut, de frică să nu ne împiedicăm de un șarpe boa, de vreo iguană sau cine știe ce altă lighioană ce patrula prin curte. Oricum câteva dintre ele s-au foșcăit întreaga noaptea în acoperișul de deasupra capului.
A doua etapă a fost să parcurgem cu mașina cei câțiva kilometri ce ne despărțeau de Kirindy Forest Rest Camp, unde urma să întâlnim ghidul local ce-avea să ne facă cunoștință cu viețuitoarele pădurii.
Vânătoarea de noapte
În Kirindy Forest Rest Camp, destinația noastră, am avut parte de prima surpriză. Am întâlnit două …
Fossa
Animalul acesta ce pare mai mult o mangustă uriașă, e cel mai mare prădător din Madagascar. Când l-am zărit cocoțat în vârful unui copac, lăfăindu-se cât era de lung pe o cracă, nu mi s-a părut deloc înspăimântător. Nu e mai mare decât un cățel de talie medie dar pare să aibă apucături de pisică.
În copac erau de fapt două fossa, o pereche de îndrăgostiți ce se dedau la tot soiul de comportamente indecente. Nici că le păsa de noi și de privirile noastre insistente. Dar nici nouă nu ne-a venit s-o luăm la fugă, de frică să nu devenim masa lor de seară.
Am avut noroc că am putut să le vedem de-aproape. În mod normal acesta e un animal greu de depistat prin pădurile din Madagascar. Aici în Kirindy Forest Rest Camp, cele două fossa erau la ele acasă, păreau semi-domesticite. Așteptau rămășițele din farfuriile celor ce luau masa la restaurant, se plimbau nestingherite prin curte, se ascundeau sub mașini.
După ce ne-am săturat de urmărit fossele și după ce s-a lăsat întunericul, am putut și noi să plecăm prin pădure, în căutare de lemurieni. Ne-am luat lanternele frontale, ne-am uns bine cu soluție anti-țânțari și ne-am încolonat în urma lui Grégoire, ghidul atotștiutor al locurilor unde se ascund lemurienii. Ne-am învârtit vreo două ceasuri bune prin pădure, chinuindu-ne să descoperim ghemele de blană. La început a fost mai greu, mai apoi ne-am obișnuit să ascultăm sunetele pădurii, să depistăm punctele roșii și aurii ce sclipeau în beznă la lumina lanternelor noastre.
Am aflat cu această ocazie că în Madagascar există astăzi peste 100 de specii și subspecii de lemurieni. Cei mai mulți din păcate sunt încadrați în tagma animalelor pe cale de dispariție, din pricina distrugerii habitatului în care locuiesc. Ici-colo mai sunt păstrate pădurile ce le servesc drept casă, în rezervații ca cea din Kirindy, dar viitorul lor nu e prea luminos.
Am mai învățat că există unii lemurieni activi doar noaptea și alții doar ziua. Marea lor majoritate se hrănesc cu frunzele și fructele pomilor, cu insecte, cu rășina de pe copaci, cu mici reptile. Unii sunt mititei de îi poți ține în palmă, alții pot ajunge la peste 1 m dacă îi măsori cu tot cu coadă. Sunt animale pașnice, unele din ele fricoase foc, altele total indiferente față de ciudățeniile astea cu două picioare ce le tulbură viața zi de zi.
Dar pe cine am întâlnit noi în adâncul pădurii ?
Lemurul șoricel mi-a căzut cel mai tare cu tronc. E atât de mititel și sfios. Și atât de ager! Numai ce-l vedeam pe o cracă, sus în copac cu ochișori sticloși lucind către noi iar mai apoi dispărea în desiș. Greu am prins câțiva în poză.
Lemurul furculiță a fost mai cooperant. Era atât de absorbit de masa de seară încât ne-a tolerat fără probleme în preajma lui.
Lemurul sportiv cu coadă roșie nici nu s-a sinchisit de noi. Îl tot rugam să se mai plimbe nițel, să se mai miște de-acolo din vârful copacului, să vină mai aproape să-l imortalizăm mai bine. El nici gând. Zău dacă am priceput de unde-i vine partea „sportivă” a numelui.
Vânătoarea de zi
Dimineața am luat-o de la capăt, tot în compania lui Grégoire. La început am intrat în panică. Ne învârteam de multișor printre baobabi, boscheți și alți copaci ( printre care și specii prețioase de abanos și palisandru ) și nu zăream decât mult …
Păsăret
La un moment dat însă, de parcă un ceas deșteptător a răsunat în întreaga pădure, iacată c-au apărut și pâlcuri-pâlcuri de lemurieni ce-au început să se desfete cu micul dejun.
Pe Sifaka lui Verreaux sau sifaka alb i-am întâlnit primii. Acești lemurieni sunt din familia acelora care se deplasează din copac în copac, coborând și urcându-se de-a lungul trunchiurilor, cu ochii după rămurele și frunze proaspete. Ajung rar pe sol, iar atunci se deplasează în salturi caraghioase, neobișnuiți fiind cu mersul pe jos. Sifaka pe care i-am întâlnit noi n-au catadicsit să coboare, au sărit doar din pom în pom. Grupurile lor sunt formate din câțiva indivizi, rude apropiate, iar șeful grupului e o femelă, singura care are pui. Am avut norocul să zărim câteva familii, cu mogâldețe agățate de spatele mamei, mă mir cum nu cădeau de-acolo.
Lemurul maro comun, varietatea cu moț roșu, a fost a doua specie pe care am întâlnit-o în timpul plimbării noastre de dimineață. Nici aceștia nu se sinchiseau de noi. Ghizii ne-au spus că sunt lemurienii cei mai puțin sfioși, cei mai prietenoși dintre toate speciile. Maronii din Kirindy patrulau prin pădure fără nici o grijă. Își țineau cozile ridicate drept în sus, de parcă erau conducători de grup și nu vroiau să ne piardă prin pădure. Grupurile lor erau parcă nițel mai numeroase și conduse tot de o mămică de care se agăța un puișor. De data asta pe burtă.
Ne-am lăsat cu greu desprinse de lângă lemurienii din Kirindy. Dar programul trebuia respectat. Pe Grégoire îl așteptau alți mușterii, iar noi trebuia s-o luăm din loc.
Plecam spre nord și aveam drum lung de făcut până la următoarea destinație.
Fii primul care comentează