Fiecare olandez are o bicicletă pe care o folosește intensiv. Cel puțin una, după părerea mea. Sunt zdravene, cu roțile mari, făcute să străbată distanțe mari în timp puțin, cu alte cuvinte eficiente. Când spun intensiv nu mă gândesc doar la faptul că le folosesc zilnic, ori de câte ori trebuie să se deplaseze undeva, la serviciu, acasă, la cumpărături ci că fac parte din însăși viața lor.
Olandezii își transformă bicicleta într-un vehicul multifuncțional. Pe două sau trei roți, cu portbagaje elegante așezate pe roata din spate, sau cu extensii mai puțin frumoase în locul roții din față, pe o bicicletă are loc întreaga familie și o parte din gospodărie. Copiii au scăunașe amenajate în fața sau în spatele biciclistului, sunt protejați cu centuri de siguranță și mici parbrize.
Nu există nici probleme în trafic, doar primejdia ca un pieton hăbăuc să fie luat pe sus de o bicicletă. N-am văzut piste de biciclete desenate pe trotuare, nici piste blocate de mașini parcate sau întrerupte brusc, fără cap și fără coadă ca prin București. In primul și primul rând, există piste pentru biciclete peste tot. Rețeaua de drumuri a Olandei pare a fi dublată de traseele pentru biciclete, care au tot ce le trebuie:marcaje, indicatoare, tăblițe ce arată distanțele între localități. Trenurile au spații special amenajate pentru cei ce doresc să-și ia și bicicleta în excursie. Ce mai, raiul bicicliștilor.
Nu mă rabd să nu înșir aici și părerile unui alt „călător cu nădragii rupți în fund” de-a lungul și de-a latul lumii, Ion Cristoiu. Iacătă ce zice domnia sa despre bicicletele olandeze, în cartea intitulată Crunta exploatare a sânului Julietei.
Am observat astfel că la Amsterdam există și mașini. Nu atât de multe ca bicicletele, dar există. Mașinile sunt întotdeauna corect parcate. Mașinile așteaptă cuminți la stopuri. Mașinilor li se dă peste bot când vor să pătrundă pe o străduță îngustă. Nu mi-a fost prea greu să-mi dau seama de câtă libertate se bucură un biciclist față de un conducător auto. Biciclistul poatelăsa bicicleta unde-l taie capul. Sînt rare cazurile cînd vehiculul e ridicat din locul interzis parcării. Biciclistul poate merge pe unde-i poftește inima: pe străduțe strâmte, pe marginea canalelor, pe aleile parcurilor. Lesne de priceput de ce olandezii preferă mașinii bicicleta. Mai nemți decît nemții în materie de disciplină, găsesc în mersul pe bicicletă spațiul libertății care le lipsește în toate celelalte situații. Și mai-marii Olandei, neliniștiți că prea marea strînsoare poate naște explozii, i-au lăsau olandezului prilejul necesar de libertate, de făcut de cap, care e mersul pe bicicletă.
Ca să te convingi, e suficient să mergi pe jos cîteva zile la rînd prin Amsterdam. Dacă ețti slab de inimă s-ar putea s-o mierlești. Asta pentru că tocmai cînd ți-e lumea mai dragă tresare lîngă tine claxonul unei biciclete. Dacă ești cu gândurile în altă parte și nu sari imediat în lături, cu părul zbîrlit și cu ochii bulbucați de groază, ai toate șansele să fii trîntit de biciclistul care te-a avertizat și, în consecință, nu catadicsește să frîneze. Ar putea face așa ceva un automobilist? Evident, nu! Un automobilist nu va da peste tine, chiar dacă te-ai oprit în mijlocul carosabilului și, la claxonul lui, îi arăți degetul indecent. Poate, cel mult, să oprească, săse dea jos și să-ți cîrpească două palme. În nici un caz nu poate să apese pe accelerator! Asta în timp ce biciclistul olandez dă și mai tare din pedale. La fel, spre deosebire de mașini, bicicletele nu opresc la stop: sar ca niște căprițe pe trotuare sau mușcă iarba din parcuri cu o roată.
Ce i-ar mai rămâne de făcut călătorului aterizat în Olada? Să se facă biciclist.
Fii primul care comentează