Sevilla ne-a întâmpinat cu zumzetul și agitația unui mare oraș. Am ajuns vineri spre seară, lumea se pregătea de weekend, așa că ne așteptam la o mare aglomerație. Cât timp am rămas pe bulevardele principale, a fost cum a fost, după aceea am dat de belea. Am intrat în oraș pe Avenida de la Paz , un ditamai bulevardul cu multe benzi de circulație și-am tot cotit-o spre stânga, unde ne spunea harta c-ar fi centrul Sevillei. Pe măsură ce ne apropiam de țintă drumul se tot îngusta până ce-a ajuns la dimensiunea unei amărâte de străduțe de lățimea unei mașini. Abia de mai încăpea și-un pieton pe marginea lui. Ne-am postat și noi în coada unui șir indian, după unii ce păreau că știu ce fac. Aici nu mai era cale de întoarcere. Harta de pe telefon amețise și ea cu totul, nu vroia nicicum să ne scoată în cale o parcare. Fuseserăm prevenite că în Sevilla parcarea e o problemă, ne așteptam să bâjbâim serios până să găsim ceva convenabil. Norocul nostru a venit de la un șofer ce înțepenise traficul pe când încerca să-și scoată mașina în drum. Până să termine el manevrele am apucat să zărim semnul salvator, și verde, al parcării Mercado El Arenal. N-am stat prea mult pe gânduri, am intrat și am răsuflat ușurate. După ce-am zărit pe hartă bulina ce ne arăta unde ne aflam, ne-am felicitat încă o dată. Mai bine nici că se putea.
Acum urma să trecem și de-a doua piatră de încercare, întâlnirea cu gazda noastră sevilliană. Punctul de întâlnire, piața catedralei lângă un cântăreț la chitară și un copac stufos. Am găsit piața, am găsit cântărețul … doar că era altul, n-am găsit copacul. Dar a fost cu happy end până la urmă, am fost pescuite din drum și depozitate la reședință. Pupăturile, poveștile, trasul sufletului, admirarea reședinței au durat ceva timp, până după apusul soarelui. Numai bine pentru a ne alinia la obiceiurile locului. Aici viața începe abia după ora 10 seara.
Am pornit la drum târziu. Ne-am îndreptat întâi spre Guadalquivir, râul de pe malurile căruia plecau corăbiile spre America, pentru a vedea orașul oglindindu-se în apele lui întunecate. Cândva Sevilla era singurul oraș autorizat să facă comerț cu Lumea Nouă, iar faleza pe care ne plimbam noi acum erau docurile unui port fremătător. Am trecut pe lângă Torro del Oro, ce acum părea de argint datorită luminilor din reflectoare. Am făcut și plimbarea, considerată obligatorie, pe Puente de Triana, pentru a vedea în zare o Sevilla plină de lumină. După care ne-am retras strategic în El barrio del Arenal pentru a încerca bucătăria autohtonă. Și, bineînțeles, un spectacol de flamenco. Mai aveam puțin și ne prindea răsăritul pe străzi.
La culcare, stelele străluceau pe cer. Dimineața însă ne-a întâmpinat mohorâtă, cu o ploaie sâcâitoare și nehotărâtă ce nu ne-a dat pace de-a lungul întregii zile. Sporadic, soarele mai împrăștia norii de pe cer, dar nu i-a biruit cu totul. Programul, autostabilit, al zilei cuprindea o vizita la Alcazar, la Catedrală, în piața Spaniei și ce ne mai ieșea în cale.
Am început cu Alcazarul pentru că se deschidea mai devreme și pentru că nimeriserăm în preajma Puert-ei del Leon tocmai când coada de la intrare începea să se formeze. Am trecut prin Sala Justiției și prin Patio del Yeso, rămășițe ale vechiului palat al dinastiei almohazilor marocani, Al-Muwarak. Am vizitat apoi Sala Amiralilor ce ne-a întâmpinat, surprinzător, cu o colecție de evantaie. Măcar în Sala Comerțului am zărit blazonul lui Cristofor Columb. Dar ce era mai frumos de-abea acum începea, palatul în stil mudejar a lui Pedro I.
Surprinzător, pentru mine cel puțin, palatul a fost construit la ordinele lui Pedro I regele catolic al Castiliei și Leonului , nu la ordinul unui calif musulman. Pedro acesta a fost un fel de Vlad Țepeș spaniol. Căsăpea în stânga și-ndreapta baronii și castelanii ce-i erau potrivnici, se bătea cu propii frați pentru tron. Contemporanii l-au numit cel Crud. Urmașii i-au mai îndulcit reputația și i-au dat supranumele de cel Drept. Între două bătălii însă, a avut timp să adune din întreaga Spanie cei mai buni meșteri și să-și construiască în Sevilla o reședință demnă de un mare rege. Și cum cei mai renumiți arhitecți și meșteri ai timpului erau mauri, palatul a ieșit frate bun cu suratele lui marocane nu cu cele europenești. Ca o paranteză, numele „mudejar” dat stilului în care e construit palatul, provine de la un cuvânt arab care-i numește așa pe musulmanii rămași pe teritoriile recucerite de creștini în timpul Reconquistei.
Alcazarul din Sevilla este și acum reședință regală. La etaj, deasupra părții turistice, sunt încăperile folosite de familia regală spaniolă în timpul vizitelor în oraș. Am înțeles că ar putea fi vizitate și ele, în anumite condiții. Noi însă ne-am mulțumit cu traseul călătorului obișnuit. Am trecut din încăpere în încăpere, admirând pereții împodobiți cu stucaturi colorate încercând să ne imaginăm, fără succes dealtfel, cum arătau ele acum mai bine de șapte sute de ani, pe vremea lui Pedro cel Crud.
După atâta stucatură cu modele complicate ne-a prins bine plimbarea prin grădinile Alcazarului. N-ar fi stricat nițel soare, pentru a înveseli atmosfera, dar n-a fost să fie.
Am părăsit Alcazarul prin Patio de Las Banderas și ne-am îndreptat grăbiți spre coada ce se încolăcea în jurul Catedralei din Sevilla, al doilea obiectiv pe care doream să-l vizităm. La început ne-am speriat nițel de lungimea cozii dar am înaintat repede și, deși păream mulți vizitatori, odată intrați în biserică am devenit furnicuțe insignifiante. Povestea spune că ctitorii catedralei și-au pus în minte să facă „o biserică atât de frumoasă, atât de grandioasă încât cei ce o vor vedea vor spune că am fost nebuni”. Și-au reușit să ridice, ce-i drept cam într-o sută de ani, cea mai mare catedrală gotică din lume. Biserica se ridică pe locul unei foste moschei almohade, din care a rămas doar minaretul, convertit după reconquistă în clopotniță. E vestitul turn Giralda, simbolul Sevillei.
Am petrecut ceva timp dând ocol interiorului imens al catedralei. Am căscat ochii la mulțimea capelelor construite pe laturile ei, ca în mai toate bisericile catolice. Am admirat corul, construcția aceea destinată fețelor simandicoase și aristocratice, ce rupe în două nava principală stricând perspectiva privitorului asupra altarului. Ne-am minunat în fața altarului principal și-am încercat să deslușim povestea evangheliilor printre podoabele aurite și foarte, foarte complicate.
Un alt punct de mare interes al catedralei e mormântul lui Cristofor Columb. Se pare că e totuși cel adevărat, testele ADN certficând acest lucru. Care e povestea oaselor celui ce-a (re)descoperit America?
Columb a murit în anul 1506 în Valladolid, în Spania, unde a și fost înmormântat. Dar rămășițele lui pământești au fost la fel de călătoare precum a fost posesorul lor cât era în viață. Întâi au fost strămutate la mănăstirea Cartuja din Sevilla la dorința unuia din fii săi, apoi au fost trimise în Santo Domingo, pe insula ce-o descoperise proprietarul lor de drept nu cu mult timp în urmă. După ce Dominica a fost cucerită de francezi, oasele lui Columb au plecat în Havana iar de acolo s-au întors în catedrala din Sevilla după ce Cuba și-a câștigat independența. Bietul Columb, încă vreo două sute de ani de pelegrinări. Toate bune și frumoase, dar în anul 1877 a fost descoperită în catedrala din Santo Domingo o cutie de plumb inscripționată „Don Cristofor Columb”, fapt ce-a dus la gândul că de fapt Columb nu a părăsit Lumea Nouă. De-atunci există două catedrale ce se laudă c-ar adăposti mormântul navigatorului. Pentru a tranșa problema, în anul 2003 au fost făcute teste ADN pe oasele din Sevilla, mostra fiind comparată cu ADN-ul urmașilor în viață a lui Columb. Testele au confirmat că oasele sunt ale lui Columb. Santo Domingo a refuzat testarea oaselor lor, așa că dreptatea a rămas de partea Sevillei.
Am părăsit Catedrala amețiți și ne-am întors iarăși în epoca modernă, unde-am fost întâmpinați de o ploaie sâcâitoare. De ciudă, am intrat într-un mic restaurant pentru a gusta din tapas-urile sevilliene.
După masă am pornit-o vandra prin oraș. Prima oprire am făcut-o la ciupercile Metropol Parasol, răsărite nu de mult timp într-o piațetă a orașului. Se spune c-ar fi cea mai mare construcție de lemn din lume dar noi am zărit doar plăci de metal. Ne-am învârtit puțin în jurul celor șase ciuperci până să găsim porțița ce ducea în vârf. A trebuit să coborâm întâi la subsol, de unde am luat liftul până la platforme. Subsolul adăpostește un mic muzeu cu obiecte romane și musulmane descoperite în timpul construcției. De pe ciuperci am admirat pe îndelete Sevilla de la înălțime, pentru a compensa faptul că nu am urcat în turnul Giraldei.
Plimbarea noastră a continuat cu o hoinăreala prin cartierul „alternativilor”. De cum am ieșit din piața parasoalelor am intrat într-o Sevilla mai altfel. Colorată, plină de librării și cafenele, de mici galerii de artă, de magazinașe ce vindeau altfel de lucrușoare decât cele văzute până acum. E părticica de oraș ce aparține boemilor, hipsterilor și, de ce nu, locul unde poți descoperi pe propria piele tremuriciul acela interior, tipic spaniol, pe El Duende.
Dar nu era ora potrivită pentru a-l descoperi pe el duende. Sâmbătă la prânz își făcea și el siesta. Poate mai spre seară am fi avut mai mult succes. Am revenit așadar în Sevilla turistică pentru a ne face datoria de turiști conștincioși și a trece prin Piața Spaniei și prin cartierul Santa Cruz.
În Piața Spaniei lumea era adunată puhoi, în ciuda ploii ce se pornise iarăși. Dar cui îi păsa? Clădirile ce atrăgeau atâta lume au fost construite cu ocazia Expoziției Ibero-Americane în 1929 pentru a adăposti pavilionul țării gazdă. Sunt imense iar punctul de atracție principal sunt tablourile făcute din plăci ceramice, ce reprezintă toate provinciile Spaniei. Sunt un magnet pentru turiștii ce-și fac poze cu regiunea preferată. Turul Spaniei într-o jumătate de oră.
Ploaia ne-a alungat însă repede din Piața Spaniei. În drum spre casă am străbătut și Barrio de Santa Cruz, alt obiectiv obligatoriu pe lista călătorului ce ajunge în acest oraș. Cartierul ne-a întâmpinat cu câțiva ficuși ce-ar putea face de rușine orice stejar secular. După care ne-am afundat pe străduțele lui întortocheate și-am admirat casele albe, portocalii, piațetele ascuse și, de ce nu, vitrinele magazinelor cu suveniruri. Încet dar sigur, am ajuns și acasă.
Dar ziua nu se încheiase, ne mai pregătea o surpriză. Pe când ne trăgeam sufletul și recapitulam descoperirile zilei stând comod în fotoliu, numai ce-auzim duduit de tobe și sunetele unei fanfare ce parcă anunțau o înmormântare. Ne-am repezit la fereastră să descoperim vinovații. Pe strada noastră șerpuia o procesiune. În față se vedea țanțoș un sergent major ce purta un steag pe care scria Cristo de las Tres Caidas Triana 1980. După el se alinia un regiment de toboșari ce intonau cântecul acela trist ce ne-a atras atenția. După regiment veneau un șir de oameni, mari și mici deopotrivă, ce purtau cruci și lumânări. După ei venea, purtată pe umeri, o platformă pe care trona o statuie a Fecioarei Maria. Procesiunea se încheia cu o altă fanfară ce intona un imn mult mai vesel. Unde mergeau ? Ce sărbătoreau ? Nici până în ziua de azi nu ne-am dumirit. Bănuielile au căzut pe o sărbătoare ce urma peste două zile, dar cine să ne confirme teoria? Ne-am bucurat în schimb că am putut participa și noi, chiar și pe post de gură cască doar, la un obicei al locului.
Și cam asta a fost vizita noastră în capitala Andalusiei. Ne-am dus la culcare pregătite ca a doua zi să plecăm mai departe pentru a descoperi alte minunății.
Fii primul care comentează