N-am apucat să ne dezmeticim bine după lungul zbor până în Peninsula Coreeană, nici să ne obișnuim cu orașul Seoul, c-am pornit iar la drum. Ne-am luat zborul spre Insula Jeju. Cu acest prilej am aflat că țărișoara are presărate prin jurul ei o mulțime de insulițe dar majoritatea dintre ele sunt mici, stâncoase și nelocuite. Cea mai mare dintre ele este Jeju, un locșor unde vin coreenii în vacanță sau în luna de miere, să se bucure de natură, de plaje și de liniște.
Insula aceasta s-a format prin erupția unui vulcan subacvatic acum aproximativ 2 milioane de ani. Are o formă ovală și nu e prea mare nici ea, 73 km de la est la vest și 31 km de la nord la sud, cu un moț la mijloc acolo unde muntele Halla (sau Hallasan) își ițește conul înalt de 1947 m. Noi aveam două zile la dispoziție pentru a o explora, nu părea a fi greu de biruit.
Insula se află așezată la sud de Peninsula Coreeană și are o climă mult mai blândă. Jeju este una dintre cele două provincii autonome speciale din Coreea de Sud, ceea ce înseamnă că provincia este condusă de politicieni locali. Populația Jeju indigenă este oarecum specială și nițel diferită de coreenii get-beget. Până și limba vorbită aici este diferită dar în zilele noaste limba Jeju e considerată a fi pe cale de dispariție. Până în secolul al 10-lea, insula a fost un regat independent numit Tamna (țara insulară) după care a devenit un stat vasal al Coreei, ce era condusă atunci de dinastia Goryeo. Abia în secolul al 15-lea, pe timpul regelui Taejong din dinastia Joseon, Jeju a fost inclusă în regatul coreean și micul stat Tamna a fost desființat cu totul. Până nu demult insula Jeju nu a fost deloc un paradis turistic ci mai degrabă un loc uitat de lume. Aici erau exilați toți oponenții dinastiei, într-un soi de domiciliu forțat aflat la periferia lumii civilizate. La un moment dat era de o sărăcie atât de mare încât oamenii au vrut să-și ia lumea în cap și să se mute definitiv pe continent dar regii din dinastia Joseon au emis un decret care le interzicea categoric să facă acest lucru. Din fericire vremurile s-au schimbat iar acum pare a fi o plăcere să locuiești aici.
Am stat două zile pe Insula Jeju, una întreagă plus două jumătăți, timp în care aș putea spune c-am fost și la mare și la munte, și la oraș și la sat. Sunt convinsă c-aș fi avut cu ce să-mi umplu timpul și dacă aș mai fi rămas o săptămână, în special cu drumeții, profitând de traseele special amenajate pentru acest soi de activitate, mai peste tot de-a lungul și de-a latul insulei. Cele mai simpatice personaje cu care m-am întâlnit în Jeju sunt însă haenyeo și bunicii de piatră.
Haenyeo (femeile mării) sunt femei ce practică scufundarea liberă, fără măști de oxigen așadar, pentru a aduna de pe fundul mării tot soiul de crustacee. Se pot scufunda până la 30m adâncime, ținându-și respirația până la trei minute, în funcție de experiența pe care o au. Scufundătoarele sunt clasificate în trei grupuri în funcție de nivelul lor de expertiză: hagun, junggun și sanggun, sanggun oferindu-le îndrumare celorlalte. Această „meserie”, moștenită din moș-strămoși, se practică până la adânci bătrânețe, există haenyeo în vârstă de peste 80 de ani. Am întâlnit și noi câteva dar nu erau în exercițiul funcțiunii ci stăteau pe malul mării și ofereau spre vânzare vizitatorilor o mică gustare proaspătă, din recolta zilei. Aricii, castraveții de mare, scoicile, racii umpleau lighenele dar eu una nu m-am încumetat să mă înfrupt din ei.
Bunicii de piatră, dol hareubang în limba coreeană, sunt niște statui mai mari sau mai mici, cioplite din roca vulcanică a Insulei Jeju. Îi întâlnești peste tot, în special în fața porților, pentru a oferi protecție împotriva demonilor care călătoresc între realități. De obicei sunt doi, precum doi frați gemeni, doar mâinile distingându-l pe unul față de celălalt. Dacă bunicuțul are mâna dreaptă ridicată înseamnă că este un oficial civil, deoarece se presupune că ține o pensulă de caligrafie în mâna dreaptă. Fratele lui va avea mâna stângă ridicată indicându-ne astfel că este un oficial militar, deoarece arcul și sulița sunt ținute în mâna stângă. Insula Jeju este înțesată cu dol hareubangi, îi întâlneși în toate cotloanele, până și sticlele cu suc de portocale sunt ștanțate în forma lor. N-am rezistat ispitei, am luat și eu doi cu mine acasă, pe post de magneți de pus pe frigider.
Incursiunile noastre la munte au fost cam subțirele. Ne-am tot învârtit prin jurul lui Hallasan, stăpânul de necontestat al insulei, l-am admirat pe toate părțile dar nu ne-am apropiat prea tare de el. Ar fi fost interesant totuși să facem o drumeție pe cărările lui, mai ales că o aveam oarecum trecută în program. În dimineața ultimei zile petrecute pe Insula Jeju ni se promitea că „vom putea admira cel mai vechi masiv muntos din Coreea de Sud, Hallasan, parcul naţional al muntelui fiind inclus în Patrimoniul Mondial UNESCO.” Din motive care mie mi-au scăpat, n-am mai făcut această incursiune atât de vag descrisă în oferta agenției. Ne-am mulțumit cu faptul că străbătusem menționatul parc național în ziua precedentă, cu autocarul, și drept compensație am fost poftiți la Halla Arboretum.
Halla Arboretum este un soi de grădină botanică nițel mai măricică care găzduiește aproape 1.100 de specii de plante, atât din flora prezentă în Jeju, cât și specii subtropicale exotice. N-a trebuit să plecăm prea departe pentru a da de ea, se află chiar în Jeju-City, acolo unde se afla și hotelul nostru. Am avut cam o oră la dispoziție pentru a ne plimba pe cărările ei. Mi-au plăcut aici îndeosebi magnoliile, cameliile și narcisele înflorite, păduricea de bambus și faptul că puteai să faci o plimbare ușurică în mijlocul naturii. Am intrat și într-o mică seră dedicată orhideelor dar din păcate nici una dintre ele nu era înflorită.
Singura expediție ce-a putut fi clasificată ca montaniardă am făcut-o la Seongsan Ilchulbong, un con de tuf vulcanic ce se ridică la vreo 180 de metri deasupra nivelului mării. L-am găsit în sud-estul insulei și a trebuit să-l urcăm până în vârf, pe poteci de lemn special amenajate. Conul acesta s-a format relativ recent, cu vreo 5000 de ani în urmă, prin erupții hidrovolcanice pe un fund marin de mică adâncime. Inițial era separat de Jeju dar o acumulare de nisip și pământ l-a legat cu timpul de insula principală. Craterul din vârful conului are aproximativ 600 de metri în diametru și 90 de metri adâncime. Mie uneia nu mi s-a părut extrem de spectaculos, mai mult mi-a plăcut să mă uit în zare din vârful lui. Seongsan Ilchulbong este numit și „Vârful Răsăritului”, mă gândesc că priveliștile acelea ar fi fost și mai frumoase dacă ajungeam aici la răsăritul soarelui.
Din motive științifice pe care pe mine mă depășesc Seongsan Ilchulbong a fost înscris de către UNESCO în Patrimoniului Mondial Natural, împreună cu Tuburile de Lavă ce străbat subsolurile insulei. Deși le-am avut și pe acelea în program, ne-a urmărit ghinionul și nu le-am putut vizita. Se întâmplase nu știu ce accident cu puțin timp în urmă iar acum Tuburile erau închise pentru reamenajare și consolidare.
Majoritatea timpului petrecut pe Insula Jeju l-am ocupat urmând linia litoralului, cu autocarul, oprindu-ne din loc în loc pentru a admira punctele de maxim interes. Opririle acestea nu durau mult, în jur de o jumătate de ceas, de-ajuns doar ca să ne dezmorțim picioarele într-o scurtă plimbare și să imortalizăm momentul în câteva fotografii. Un prim popas de acest fel l-am făcut nu cu mult timp după ce-am coborât de pe conul vulcanic, la Seopjikoji. N-am prea înțeles de ce e atât de special acest loc, poate din simplul motiv c-a fost folosit drept platou de filmare în multe K-telenovele și K-filme.
O a doua oprire am făcut-o abia a doua zi, la plaja Hyeopjae, considerată a fi cea mai frumoasă plajă de pe Insula Jeju. Adevărul e că și mie mi-a plăcut foarte mult, m-aș fi tot plimbat câteva ceasuri de-a lungul ei. Nisipul acela alb ce contrasta frumos cu piatra vulcanică neagră și cu diferitele nuanțe turcoaz-albăstrui ale mării erau foarte apetisante. Nici prea frig nu era, soarele strălucea pe cer … m-am despărțit tare greu de plaja asta. Și, fiind plasată în vestul insulei, m-aș fi întors aici pe înserat, să văd cum se duce soarele la culcare.
Unul dintre cele mai interesante locuri în care ne-am oprit a fost Daepo Jusangjeolli, aflat pe coasta de sud a insulei. În acel loc, cale de aproximativ 1 km, lava revărsată din craterul vulcanului s-a solidificat în coloane verticale cu o secțiune hexagonală (de cele mai multe ori). Coloanele acelea sunt ca niște trepte ce apar din apa mării. N-am putut coborâ până la ele, le-am admirat doar de la înălțime de pe o platformă special amenajată.
Nu departe de coloanele de lavă am dat peste Cascada Jeongbang, înaltă de vreo 20m. Are renumele de-a fi singura cascadă din Coreea unde apa cade direct în mare. Aici am avut voie să coborâm până la picioarele ei, la început pe trepte special amenajate și apoi pe bolovani. Acolo jos ne-au întâmpinat și câteva haenyeo care ne-au îmbiat cu bunătăți proaspăt culese din mare. Cîhhh 🙂
Și, în sfârșit, un ultim popas la malul mării s-a petrecut la o stânca numită Yongduam, aflată pe coasta de nord, chiar în Jeju-City. Am ajuns aici doar ca premiu de consolare pentru că nu am putut vedea Tunelurile de Lavă.
Stânca în cauză este un pietroi de aproximativ 10m înălțime, care a fost dăltuit de vânturi și valuri sub forma unui cap de dragon. Există mai multe legende legate de Yongduam. Una dintre ele spune că a fost odată un dragon care fura jad prețios din Muntele Hallasan și drept pedeapsă a fost doborât de o săgeată trasă de zeitatea muntelui. Când s-a prăbușit, corpul dragonului s-a scufundat imediat în ocean dar capul i-a rămas la suprafață, împietrind pe loc, cu privirea ațintită spre cer. Și aici am întâlnit câteva haenyeo, mult mai fericite pentru că aveau o grămadă de clienți.
Fost-am și la un templu budist pe Insula Jeju, aflat tot pe coasta sudică. Templul se numește Yakcheonsa, e nou-nouț dar are o poveste veche ce spune că un strămoș de-al lui ar fi existat prin apropiere încă de pe vremea regatului Silla, cel care a făcut prima reunificare a Coreei. Templul Yakcheonsa este construit în preajma unui izvor pe care localnicii l-au numit „izvor mineral cu apă de bună calitate”. E amplasat foarte frumos, pe buza unui deal, cu fața spre sud și spre mare. În jurul lui se află o livadă întreagă de portocali care, la data vizitei noastre, erau bătuciți cu fructe portocalii și dodoloațe. Esther ne spunea că sunt portocali ornamentali și drept urmare fructele nu erau bune de mâncat, dar tot ne-a stârnit pofta de portocale dulci și zemoase.
Am făcut și o vizită într-un sat cu case tradiționale. La fel ca și omologul lui din Seoul, nu era defel muzeu ci un sat adevărat, locuit încă. Aici Esther a predat frâiele unei doamne din sat ce ne-a purtat puțin printre case și ne-a dat explicații. Primul lucru pe care l-am învățat a fost codul drugilor de la portiță. În Jeju, poarta e formată din doi stâlpi de piatră ce au câte trei găuri puse una peste alta. Prin acele găuri sunt trecuți trei drugi de lemn. În funcție de poziția drugilor, dacă e coborât dintr-o parte doar unul sau doi, poate fi ghicită prezența proprietarului și predispoziția lui de a primi sau nu oaspeți. Interesante au fost și acoperișurile de paie legate cu sfoară.
Tot aici în sat am fost poftiți la mică o sesiune de cumpărături. Produsele puse la bătaie erau 1. un sirop obținut din fructe de pădure și miere și 2. o pudră obținută din oase de cal. Ar fi poate momentul să amintesc acum că Jeju era odinioară renumită pentru o rasă de cai originară din insulă, mai mititică de statură dar foarte rezistentă. La un moment dat era pe cale de dispariție dar acum problema a fost depășită și-i poți vedea păscând liniștiți și protejați pe pajiști.
Musai trebuie să amintesc și lanul de rapiță pe care l-am descoperit întâmplător în ziua în care am luat prânzul pe traseu. Eu una am terminat repede de mâncat pentru că am zis pass nelipsitului grătar. Nedorind să mă afum degeaba, am dat bir cu fugiții din restaurant cu gândul să profit de soare și de aerul curat de afară. Nu departe de parcare am dat cu nasul de această vale ce se întindea până la mare, plină ochi cu rapiță înflorită. N-am rezistat ispitei, am coborât și eu să ma zbengui puțin printre flori.
Hotelul în care am fost cazați în cele două nopți dormite pe insula Jeju s-a aflat în oraș, în Jeju City. Era amplasat chiar la malul mării și în fața lui se afla un dig de-a lungul căruia de întindea o faleză pietonală lungă de cine știe câți kilometri. Foarte șmecheră mi s-a părut pentru că nu era din piatră sau asfalt ci era căptușită cu poliuretan molcuț, din acela folosit pentru pistele de alergare. M-am tot plimbat pe faleza aceea, în special dimineața când îmi dădeam întâlnire cu soarele, la răsărit, în dreptul unui mic far.
N-am scăpat nici de obligatoria lecție de istorie ce s-a ținut la Muzeul Național, aflat tot în Jeju-City. Nu mi s-a părut la fel de interesant ca cel din Seoul dar dacă-i musai, cu plăcere. Adevărul e că nu trebuia să ajungem aici deloc dar am primit vizita ca premiu de consolare pentru că nu am văzut Tuburile de Lavă.
Tot muzeu s-a chemat și Osulloc Tea Museum, dar numai muzeu n-a fost. Am văzut într-adevăr niște rânduri de arbuști de ceai dar apoi am fost poftiți la cumpărături: ceaiuri, cosmetice pe bază de ceai și prăjiturele de baza de ceai.
Cel mai neașteptat eveniment la care am participat pe Insula Jeju a fost spectacolul în care au năvălit tătarii. Mă gândesc că a fost musai de exploatat cumva tradiția legată de creșterea cailor așa că a apărut și acest eveniment în oferta turistică. Căluții or fi fost ei localnici dar călăreții veniseră tocmai din Mongolia. Spectacolul, presărat cu multe acrobații și giumbușlucuri, spunea povestea a doi prieteni, frați de cruce de-a dreptul, care au ajuns să se războiască și să se omoare între ei. Drăgălășenii în stil mongol. La sfârșit de tot, spectatorul se putea scotoci prin buzunar după 1000 de won pentru a cumpăra un morcov, pe care să-l ofere apoi unuia dintre căluți.
După cum se poate constata și din această povestioară, experiențele noastre din Insula Jeju au fost cam bezmetice, am tot sărit din floare în floare, amețesc doar reamintindu-mi-le. Dacă ar fi fost după alegerea mea, renunțam cu plăcere la muzeu, la spectacol și la sesiunile de cumpărături în favoarea unor drumeții mai consistente în aer liber. În fond am îngrămădit în două zile lucruri ce s-ar fi putut face mai în tihnă în timpul unei vacanțe întregi. Dar … de nu le făceam deloc … sigur îmi părea rău.
Fii primul care comentează