Un alt loc frumos în care poți scăpa de canicula verii sunt Cheile Râmețului de pe Valea Mănăstirii din Județul Alba. Am ajuns aici pe la sfârșitul lunii iulie, când în Arad erau vreo 40°C și abia puteai respira. Am pornit la drum tot în compania celor de la Comoara Munților, scăpând astfel de condus mașina o grămadă de kilometri. Poteca de unde începe drumeția efectivă se află destul de sus pe vale, din locul în care se termină drumul mașinilor.
Cheile se îngustează din ce în ce mai mult și la un moment dat nici poteca drumeților nu mai are loc între pereții de stâncă. De acolo poți continua în două moduri. Fie prin apă, fie pe uscat, urcând pe Brâna Caprelor și ocolind pe sus canionul propriu-zis. Colegii mei de excursie au ales să urce și să viziteze cheile doar la întors. Eu însă am preferat să stau jos, la răcoare, așa c-am făcut drumul dus-întors prin chei. Mi-a plăcut să mă bălăcesc prin apă și să admir peisajul. Am încercat să nu folosesc treptele de fier bătute în pereții stâncilor pentru cei ce vor să rămână cu bocancii uscați (oricum nu au nici o șansă, musai trebuie să treci prin apă la un moment dat). Nu mi-a reușit pentru c-am dat de-o bulboană care m-a transformat în poloist. A trebuit să înot vreun metru cu rucsacul deasupra capului până să dau cu piciorul de pământ ferm. După acea pățanie m-am urcat cuminte pe scoabele acelea de fier.
La capătul Cheilor Râmețului se află satul Cheia, așezat într-o poiană foarte frumoasă. De fapt satul propriu-zis a fost părăsit de mult timp iar acum exista doar câteva case acolo, câteva dintre ele fiind un soi de mic muzeuu al satului. Câțiva tineri întreprinzători însă te așteaptă acolo cu o limonadă, un suc sau o bere.
De pe-o plăcuță aflată la intrare am aflat următoarele.
Dragă călătorule, paşii tăi te-au purtat până în inima unui cătun de munte, o aşezare arhaică populată de locuitorii numiți „mocani” ce aveau ca ocupație principală creşterea oilor, a vitelor și specific acestei zone chiar morăritul. Această așezare izolată este înconjurată de păduri de fag si carpen iar multitudinea de chei pe care apele de munte le-au săpat în calcar au transformat acest loc într-o veritabilă rezervație naturală. Oamenii locului erau foarte atașați de pământurile lor şi deşi aspri în atitudine, deveneau vioi la petrecerile de sărbătoare. Cu o arhitectură specifică doar acestor zone, locuințele erau simple cu acoperiş de paie și soclurile de piatră pe care erau așezate casele din lemn ce pot fi admirate în interiorul gospodăriei. Morile de apă pentru măcinat grânele îi ajutau din punct de vedere economic dar și social deoarece intrau in contact cu locuitorii altor aşezări mai îndepărtate aflate în amonte cu care făceau negot. Anumite izvoare precizează că așezarea satului Cheia ar fi luat naştere în secolul XVI, când un grup de oameni, într-o răzvrătire indirectă la sistemul de taxe și opresiuni religioase ale Imperiului Habsburgic, formează o aşezare izolată. Bărbatii erau şi călăuze ale caravanelor de mărfuri sau a celor ce voiau să traverseze pădurile nu prea sigure ale Transilvaniei. Timpurile se aşează și de asemenea și locuitorii regiunii, în secolul XIX îşi găsesc ocupații mai sedentare inclusiv creşterea de vite în loc de transhumanța cu oi.
În perioada interbelică populaţia satului Cheia număra aproximativ 300 de locuitori. Mulți bărbați sunt înrolați în luptele celui de-al II război mondial şi puțini sunt aceia care mai revin la casele lor. Incepând cu anii ’50, tinerii sunt atrași de viața mai uşoară de la oraş şi aleg să părăsească satul lăsând în urma lor gospodăriile a căror ruine se mai pot vedea și astăzi. Această expoziție te va purta preț de câteva clipe între două lumi separate de un timp nesfârşit, o dovadă vie că prin aceste locuri au trăit oameni cu ale sale obiceiuri, suprinzând viața aspră dar cu sens a locuitorilor săi. Refacerea acestei gospodării reprezintă totodată intenția de a conserva un patrimoniu care să ne amintească, modul și stilul de viață pe care acești oameni îl duceau cu aproape un secol în urmă. Mulţumim!
Cât despre cele două case strămoșești din poenița cea frumoasă … Cea mai mică dintre ele, cu o singură cameră și cu prispă, a fost transferată aici în anul 2014. Pe vremuri a aparținut familiei lui Petruț Găvrilă și Nastasiei. Cea de-a doua este mai simandicoasă, are două încăperi și a aparținut familiei Buta Ion și Paraschiva din satul Dupa Deal, comuna Ponor. A fost adusă în satul Cheia tot în 2014. Cine știe, poate cu timpul vor mai fi salvate de la pieire cășuțe din acestea cu acoperiș de paie din Apuseni și Cheia va deveni cu adevărat un muzeu al satului.
După ce ne-am terminat drumeția, înainte de-a porni cu adevărat spre casă, ne-am oprit câteva minute și la ochioasa și foarte frumos amplasata Mănăstire Râmeț. Am găsit aici cele două biserici ale sale, frumoase fiecare în felul ei. Bătrânica, cu hramul Izvorul Tămăduirii , ctitorită prin secolul 13 și biserica cea nouă, cu hramul Sfinții Apostoli Petru și Pavel, numită și Catedrala Munților Apuseni.
Sper să nu treacă mult timp până mă voi reîntoarce aici.
Fii primul care comentează