Căutând strămoși prin arhive

A sosit momentul să mă întorc la o altă preocupare a Ulițarnicei, studiul genealogiei, și să consemnez aici pățaniile ei. Poate vor fi de folos și altora sau poate se va amuza ea însăși de ele peste ani și ani.

După ce m-am plimbat o vreme cu ADN-ul sub braț dintr-o platformă digitală în alta și după ce m-am lămurit cam ce se poate și mai ales ce nu se poate obține din ele despre propria genealogie, mi-am dat seama că, dacă vreau să aflu ceva concret despre strămoșii mei, va trebui să cobor cu picioarele pe pământ. Sau mai bine zis să intru într-o arhivă propriu-zisă, fizică și deloc digitalizată. Trebuia așadar să-mi îndrept atenția asupra Arhivelor Naționale ale României.

Primul lucru pe care l-am aflat și care m-a surprins plăcut a fost că accesul la aceste arhive nu e nici pe departe atât de complicat pe cât îmi imaginam eu. Nu ai nevoie de recomandări, de pile sau de vreo aură academică. Ai nevoie doar de un act de identitate și de puțintică răbdare. După ce completezi un formular simplu primești pe loc o mică legitimație valabilă pentru doi ani, chiar la prima vizită. Actul acesta mititel îți va garanta accesul la oricare dintre Sălile de Studiu ale Arhivelor Naționale ale României presărate de-a lungul și de-a latul țării, în fiecare capitală de județ. Totul se desfășoară surprinzător de civilizat și de calm. Nimeni nu te întreabă ce cauți și de ce, e problema ta.

Odată trecut pragul sălii de studiu începe partea serioasă. Nu intri într-un depozit plin de dosare prăfuite ci într-un spațiu ordonat cu mese luminate unde fiecare stă cu hârtiile și cu gândurile lui. Documentele însă nu sunt la liber. Le ceri arhivarilor completând câteva formulare cam obositoare, pe baza cataloagelor care sunt disponibile în sală sau online. La prima vizită am primit dosarele chiar în aceeași zi, după o scurtă așteptare, după aceea a trebuit să le comand de pe o zi pe alta. Poți cere vreo cinci dosare pe zi și poți acumula pe masa ta de lectură vreo douăzeci. Nu m-am lămurit cât timp ai voie să le păstrezi, eu una le-am dat înapoi înainte ca cineva să mă tragă de mâneca pentru că le-am ținut prea mult. De reținut ar fi că, odată înapoiate, regula spune că nu le mai poți consulta în următoarele două luni.

Am realizat destul de repede că scotocirea genealogică adevărată nu seamănă deloc cu ce făcusem până atunci pe internet. În registrele arhivei nu există câmp de căutare unde să scrii un nume și să primești instant niscaiva informații. Există doar documente administrative întocmite cu un scop foarte precis și deloc romantic.

În arhive poți căuta în principal câteva tipuri de surse. Dacă ai noroc poți găsi liste nominale cu recensăminte care îți spun cine locuia într-o anumită localitate la un moment dat. Mai poți găsi înregistrări de stare civilă: nașteri, căsătorii și decese, provenite din registrele primăriilor. Pentru perioadele mai vechi există registrele parohiilor unde preoții consemnau botezuri, cununii și înmormântări cu o conștiinciozitate variabilă. Diferența dintre documentele civile și cele bisericești e importantă. Unele informații se suprapun, altele se completează iar altele se contrazic cu seninătate. Înveți destul de repede să nu crezi nimic din prima și să verifici totul din două sau trei surse dacă ai noroc.

Am mai aflat cu această ocazie că în România digitalizarea e aproape inexistentă și nu te poți baza pe ea deloc. Registrele de care pomeneam înainte nu sunt disponibile online iar unele nu sunt nici măcar inventariate foarte clar. Asta înseamnă că, dacă vrei să afli ceva, trebuie să fii prezent fizic, să răsfoiești, să compari și să notezi. Nimeni nu face munca în locul tău. Partea bună e că odată ce accepți regulile jocului și te înarmezi cu multă răbdare lucrurile încep să capete sens. Fiecare nume găsit într-un registru, fiecare dată confirmată sau infirmată adaugă o piesă mică dar solidă la puzzle. Istoria personală nu mai e bazată pe procente și estimări, ca în aplicațiile de tip Ancestry, ci pe hârtie și cerneală.

Prima tentativă de cercetare genealogică prin arhivele fizice am făcut-o la București, pe vremea în care descoperisem testele ADN. Acolo am aflat destul de repede că șansele mele de a găsi informații relevante tindeau spre zero, deoarece datele despre starea civilă a cetățenilor români și a strămoșilor lor pot fi găsite mai degrabă la sucursalele județene ale Arhivelelor Naționale ale României. Acolo au fost predate toate registrele mai vechi de o sută de ani, culese de la primării și parohii din fiecare județ.

Tot cu această ocazie am descoperit că orarul sălilor de studiu nu e tocmai prietenos cu oamenii aflați încă în câmpul muncii. Sunt deschise de luni până joi, doar dimineața, de la ora nouă până la ora paisprezece. Excepție face o singură zi din săptămână, când programul se prelungește până pe la ora șaptesprezece. Asta înseamnă că, dacă ai un serviciu obișnuit, aventura arhivistică rămâne mai degrabă un proiect de vacanță sau unul amânat pe termen lung. În plus, buchisirea registrelor vechi mănâncă extrem de mult timp. Tentativa mea s-a transformat rapid într-o amânare. A trebuit să aștept pensia ca să mă pot înhăma serios la o asemenea aventură. Altfel n-aș fi avut nici timpul, nici liniștea necesare.

Amânarea a durat câțiva ani buni, dar, odată rezolvată problema timpului, am început lucrul la sala de studiu a arhivelor din Arad, cu speranța că voi găsi acolo documente care să mă ajute la reconstituirea istoriei familiei din partea tatălui meu. El s-a născut în Ineu, așa că direcția era clară. Am început căutările, cum mi s-a părut firesc, de la coadă la cap. Am pornit de la bunicii mei, de la frații și surorile lor, de la datele pe care le știam doar aproximativ din povești de familie. Anii de naștere, căsătoriile, locurile unde au trăit erau conturate vag, cu marje largi de eroare. Arhiva urma să confirme, să corecteze sau să infirme aceste informații culese din amintirile rudelor.

Ineul a devenit astfel punctul meu de plecare, un orășel de pe malul Crișului Alb, aflat la granița dintre Câmpia Panoniei și Munții Zarandului, cunoscut din povestirile bunicilor și ale tatălui meu și în care nu mai fusesem din copilărie. În arhive, orășelul mi s-a dezvăluit într-o altă ipostază, sub formă de registre, tabele și rânduri scrise cu cerneală.

Am hotărât să cer mai întâi registrele cu înregistrările nașterilor, ținute la început de secol XX la nivelul primăriilor. Mi s-a părut firesc să încep de acolo, mai ales pentru că știam precis datele de naștere ale bunicilor. Cu puțin noroc, speram să găsesc în ele și numele părinților lor, poate vârsta, ocupația, numărul casei în care locuiau. Doar că, deschizând primele volume, am realizat rapid că mai aveam un obstacol de trecut. La data respectivă, Ineul nu aparținea României, ci Regatului Ungariei, aflat sub administrația Imperiului Habsburgic. Drept urmare, registrele erau scrise în maghiară. Eu, nincs maghiară așa că, fără prea multe scrupule, am apelat la ChatGPT pentru traduceri. Fotografiam fragmentele relevante și i le dădeam la rumegat. Nu era vorba de traduceri literare, ci de înțelesul exact al unor formule administrative, al unor cuvinte-cheie care se repetau de la o înregistrare la alta, de descifrarea scrisului de mână a unor scribi mai mult sau mai puțin conștiincioși. A fost, recunosc, un ajutor neașteptat de eficient. Nu m-a scutit de muncă, dar mi-a permis să merg mai departe mult mai ușor. Cu răbdare și cu multă atenție am început să descifrez primele înregistrări. Numele prindeau contur, datele începeau să se lege, iar Ineul, pe care îl știam din povești, începea să capete o consistență documentară.

Primul lucru care mi-a sărit în ochi a fost felul în care numele românești apăreau maghiarizate în registre, chiar și atunci când era limpede că e vorba de români neaoși, pe deasupra ortodocși. Prenumele și numele erau adaptate fonetic sau traduse, uneori forțat, alteori doar aproximativ. Nu era greu să recunoști, dincolo de grafie, aceleași familii despre care se povestea acasă. Pavel devenise Pál, Teodor devenise Tivadar, Bonța devenise Boncza. Privind lucrurile de la distanță, aș spune că această practică administrativă nu a fost una prea înțeleaptă. Cu siguranță nu a contribuit la creșterea iubirii dintre etnii, oricum suficient de încercată de-a lungul veacurilor.

Pe la 1904, fiecare copil merita o pagină întreagă de registru. Hârtia era groasă, frumoasă, de bună calitate, iar înscrisurile se străduiau să-i fie pe măsură. Scrisul era aerisit, ordonat, cu rubrici largi, lăsând impresia că timpul nu presa pe nimeni. Într-o astfel de înregistrare găseai o mulțime de informații: numele părinților, vârsta lor, ocupația, uneori domiciliul, chiar și numele martorilor. Fiecare naștere părea tratată ca un eveniment în sine, demn de spațiu și atenție.

Câțiva ani mai târziu, pe la 1909, lucrurile s-au schimbat. Înregistrarea unei nașteri s-a subțiat vizibil și s-a transformat într-un simplu rând de tabel. Pagina a devenit mai zgârcită, înscrisul mai eficient, iar registrul mai degrabă un instrument administrativ decât o consemnare atentă a unui început de viață. Și totuși, informația rămânea la fel de bogată. Doar forma se schimbase, nu și conținutul.

Iacătă cum am găsit eu înregistrările Bunului și a Bunei, numele de alint ale bunicilor mei paterni. Cu surprindere am constatat că cineva a actualizat registrele acestea vechi și cu data decesului lor.

Tipul acesta de înregistrări sunt de dată relativ recentă. În Regatul Ungariei, aflat atunci în cadrul Imperiul Austro-Ungar, a fost adoptată în 1894 o lege care făcea obligatorie evidența laică a stării civile, iar din 1895 nașterile, căsătoriile și decesele au început să fie înregistrate obligatoriu de stat, la nivelul primăriilor. Până atunci, aceste evenimente țineau exclusiv de biserici, fiecare confesiune cu registrele ei. Noua lege uniformiza lucrurile și muta evidența oamenilor din sfera religioasă în cea administrativă. Poate tocmai de aceea, la început, registrele par atât de îngrijite și de generoase cu spațiul. Era un sistem nou, încă atent, încă nepresat de volum și rutină.

Odată localizate primele înregistrări, am căutat să completez arborele meu genealogic, început în aplicația Ancestry, cu date cât mai exacte. Am găsit informațiile necesare și pentru ramurile laterale, iar astfel am putut încărca acolo dovezi concrete ale urmelor lăsate de acești oameni în scripte oficiale. Am hotărât ca ambițiile mele să nu fie prea mari, așa că mi-am propus să urmăresc doar înregistrările legate de două nume de familie: Herbei și Bonța.

Întreprinderea părea promițătoare și avântul meu genealogic a prins să-și ia zborul. Curând însă aveam să constat că nu era chiar atât de ușor cum crezusem la început.