Povestea familiei Bonța

Entuziasmul meu de săpător în arhive a durat până la următoarea generație, cea a străbunicilor mei. Mai departe am dat de belea. Până la urmă, cel mai ușor de descâlcit a fost istoricul familiei bunicii mele din partea tatei, așa că încep cu ea evocările mele.

Un foarte scurt portret

Bunica mea, Ana Bonța, s-a născut la 19 octombrie 1909 în actualul Ineu din județul Arad, fostul Borosjenő din, pe atunci, Regatul Ungariei. A fost a cincea și cea mai mică fiică a părinților ei, care se străduiau din răsputeri să aducă pe lume un băiat care să ducă numele mai departe dar primeau tot fete.

Pentru că era ultima, n-a mai fost cum să primească o zestre mare, așa că zestrea s-a transformat în școală. Bunica mea a fost prima din neamul ei care nu a rămas doar nevastă de gospodar, ci s-a făcut învățătoare. Mai târziu avea să-și bată la cap surorile și neamurile să facă la fel, să-și trimită copiii la școală, pentru că acolo vedea ea viitorul.

După ce a terminat școala, s-a căsătorit cu bunicul meu, proaspăt hirotonisit preot, și s-au stabilit în Ineu. Au avut doi copii, pe tata și pe mătușa mea, Dorina. Pe la jumătatea vieții s-au mutat la Arad, cu toată familia, iar bunica și-a deschis casa pentru nepoții care veneau aici la învățătură.

Eu o țin minte oarecum severă. Îmi plăcea însă că îmi dădea să citesc cărți interesante, mă lăsa să clămpănesc aiurea la pianul din casă și o priveam uimită cum știa să facă macrameuri. Tata era foarte atașat de ea. A murit la Arad, la 9 aprilie 1981.

 

Despre începuturile cercetării mele

Din primele înregistrări găsite în registrele Ineului am aflat numele străbunicilor mei, și vârsta pe care o aveau la data nașterii copiilor lor. Lucrurile păreau, pentru moment, destul de simple. Din anul nașterii bunicului și al bunicii am scăzut vârsta tatălui și a mamei, așa cum apăreau ele consemnate în acte, și am ajuns astfel la anii probabili ai nașterii celor patru străbunici. M-am grăbit atunci să caut, în registre mai vechi, datele exacte ale nașterii lor. Așa am dat peste primele catastife bisericești ortodoxe. Până în acest punct, lucrurile erau încă gestionabile. Înscrierile erau făcute în grafie latină, lizibile, relativ ordonate. Eram în anii 1870.

Pentru ramura Bonța, cea a bunicii mele din partea tatălui, aveam de-a face cu străbunicul Teodor ai cărui părinți erau Bonța Pavel și Ana. Străbunica Măriuța venea din familia lui Gurban Gheorghe și a Sarei.

La o generație mai departe însă, odată cu anii 1850, a apărut o complicație serioasă. Registrele începeau să fie scrise într-o grafie chirilică de tranziție. Nu era nici chirilica veche, bisericească, dar nici alfabetul latin de azi. Era un amestec instabil, în care unele litere semănau cu cele latine, altele cu cele chirilice, iar aceeași literă putea fi scrisă diferit de la o pagină la alta. Ortografia nu era fixată, numele erau transcrise după ureche, iar citirea devenea un soi de ghicitoare. Această grafie a fost folosită în spațiul românesc în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, într-o perioadă de tranziție între scrierea chirilică și adoptarea definitivă a alfabetului latin. Pentru un cititor neantrenat și habarnist într-ale chirilicelor de orice fel, ea are darul de a încetini brutal orice avânt genealogic. Din păcate, în această fază nici ChatGPT nu mi-a fost de vreun folos, fabula de mai mare dragul.

În plus, am constatat că lipseau vreo doi ani din registrele parohiale ale botezurilor, taman cei de care aveam eu nevoie. În disperare de cauză am apelat la registrele cununiilor, poate-poate voi găsi niscaiva informații acolo. Pe ramura Herbei a familiei m-am înfundat destul de repede, așa că am decis să o abandonez provizoriu și să mă concentrez doar pe ramura Bonța, cea a bunicii.

Chiar și atunci când am reușit să găsesc înregistrări în registrele bisericești, am constatat repede că ele nu mai conțineau nici pe departe atâtea informații precum registrele civile mai târzii. În cazul botezurilor apăreau doar numele copilului, numele și prenumele tatălui, data nașterii și a botezului, numele preotului și numele nașului. Mamei îi apărea doar prenumele iar vârstele părinților nu erau menționate deloc. Identificarea persoanelor a devenit astfel o chestiune delicată, mai ales într-o familie în care aceleași prenume se repetau obsesiv de la o generație la alta. Inflația de Pavel, Teodor, Ioan și Gheorghe din familia Bonța mi-a dat serioase bătăi de cap.

În lipsa unor date clare care să-mi permită urmărirea sigură a filiației directe, am fost nevoită să schimb strategia. Am început să scot înregistrări din toate cele trei tipuri de registre disponibile, nașteri, cununii și decese pentru orice Bonța întâlnit în cale. Toate aceste informații le-am adunat într-un tabel Excel, de tipul celui de mai jos, în care fiecare persoană primea o fișă proprie, cu datele extrase din diverse surse. Abia apoi a început munca adevărată, aceea de a lega „celulele” între ele, de a reconstrui filiații probabile și de a verifica fiecare ipoteză din mai multe direcții. Am descoperit astfel multe persoane care nu s-au născut dar s-au căsătorit totuși, mulți decedați care nu s-au născut. E drept, unele inadvertențe ar fi putut apărea și datorită faptului că am consultat doar registele din Ineu și, probabil, nu toți Bonța și-au petrecut întreaga viață aici.

O bună parte din informațiile strânse astfel au rămas inevitabil pe dinafară. Am ales deliberat să mă concentrez strict pe Bonțeștii din care proveneam eu și să las deoparte ramurile colaterale care nu mă priveau. Nu neapărat din lipsă de interes și exactitate, ci din nevoia de a păstra un fir coerent, chiar dacă mai subțirel, în locul unei pânze genealogice stufoase și fragile.

Arhivele bisericești ortodoxe din Ineu coboară, cu intermitențe, până pe la 1780. Au goluri mari, ani lipsă, pagini deteriorate sau greu de descifrat, dar chiar și așa rămân de mare ajutor. Dincolo de acest prag, pe această cale nu se mai poate afla mare lucru. Firul documentar se subțiază așadar constant, până la dispariție.

Pentru secolul al XVIII-lea s-au dovedit însă surprinzător de utile conscripțiile austriece. Aceste înregistrări fiscale și administrative, întocmite periodic de autoritățile imperiale, oferă liste de capi de gospodărie, nume, uneori ocupații și dimensiunea averii. Din fericire, ele pot fi consultate astăzi online, pe site-urile Arhivelor Naționale Maghiare. Nu spun povești de familie, dar fixează oamenii într-un loc și într-un timp, ceea ce, pentru genealogie, e uneori suficient.

Și astfel am putut construi, din oareșice aproximații și câteva certitudini, povestea familiei Bonța din care mă trag și eu. Sper să n-o fi luat prea mult pe arătură.

Despre conscripțiile austriece

Eu una am aflat pentru prima oară despre conscripțiile austriece dintr-o carte găsită întâmplător pe internet, Țara Zărandului de Vasile Faur. E o istorie a locului spusă fără grabă, cu oameni și sate, nu doar cu domnii și bătălii. Pentru strădaniile mele genealogice cartea avea însă un mare atu. Includea tabele întregi preluate din arhivele maghiare cu numele gospodarilor trăitori în satele și orașele comitatului Zărandului care fuseseră luați la socoteală de noua stăpânire austriacă. Pentru prima dată aveam în față nu povești, ci liste.

Prima conscripție care a acoperit întreg teritoriul Regatului Ungariei și implicit Zărandul a fost realizată în 1715, la scurt timp după încheierea războiului curuților și semnarea Păcii de la Sătmar. Era una dintre încercările autorităților habsburgice de a pune ordine într-o țară recent cucerită, proaspăt ieșită din războaie și devastări și de a construi un sistem fiscal mai coerent. Până atunci existaseră încercări parțiale de recensământ, dar nimic care să acopere întreaga țară în mod sistematic.

Conscripția din 1715 nu era interesată de oameni ca indivizi în sensul în care suntem noi obișnuiți astăzi. Ea privea gospodăriile și capacitatea lor de a produce venituri. În fiecare localitate erau trecuți capii de familie, cu pământurile lor arabile, pășunile, viile, pădurile, morile, meșteșugurile și alte surse de câștig. Apar iobagi, nobili impozabili, oameni liberi și alte categorii iar pentru fiecare sat sau oraș exista și o scurtă descriere a condițiilor locale. Scopul era limpede, cine ce are și cât poate da. Aplicarea conscripției s-a dovedit însă anevoioasă. Metodele nu erau interpretate la fel peste tot iar autoritățile locale au contestat adesea rezultatele. Recensământul nu și-a atins pe deplin scopul fiscal dar a lăsat în urmă o documentație extrem de valoroasă. Pentru genealogie, aceste eșecuri administrative sunt astăzi mici binecuvântări.

Nemulțumirea față de rezultatele din 1715 a dus la reluarea recensământului câțiva ani mai târziu. Noua conscripție a fost realizată în 1720 și a fost mai restrictivă. De data aceasta au fost înregistrați doar cei considerați relevanți din punct de vedere fiscal. Iobagi, jeleri, gospodării cu bunuri impozabile și anumite categorii de orășeni implicați în comerț sau meșteșuguri. Nobilimea, clerul și o parte a populației foarte sărace au fost lăsate în afara listelor. În schimb apar evrei care lucrau pământ iobăgesc sau făceau comerț, precum și persoane scutite temporar de obligații dar cu activitate economică vizibilă.

Câteva decenii mai târziu, tensiunile dintre nobili și țărani au devenit suficient de serioase încât statul a simțit nevoia să intervină din nou. În 1767, împărăteasa Maria Tereza a emis așa-numitul urbariu, un decret care încerca să pună ordine în obligațiile iobagilor față de stăpânii de pământ.

Aplicarea urbariului a însemnat o cercetare amănunțită la nivel local. Comunitățile au fost vizitate una câte una iar situația lor a fost evaluată pe baza unui chestionar standardizat în nouă puncte. Pe baza acestor date au fost întocmite tabele urbariale care consemnau numele proprietarilor de pământ, numele iobagilor și jelerilor, dimensiunea loturilor, obligațiile în muncă și în natură și alte detalii despre viața economică a satului. Pentru un genealogist, aceste documente sunt ca o fotografie de grup a lumii rurale din secolul al XVIII-lea, cu oameni prinși pe loc înainte ca istoria să-i împrăștie.

În cartea lui Vasile Faur erau reproduse integral tabelele conscripțiilor din 1715, 1720 și 1767 pentru toate localitățile comitatului Zărand. Un lux rar pentru un genealogist de provincie. În plus, documentul era în format PDF, ceea ce mi-a oferit un avantaj decisiv față de scribii de acum trei secole. Am putut folosi fără scrupule combinația magică Ctrl+F și am început să caut toate variațiunile posibile ale numelui Bonța: Bonța, Boncza, Boncsa, Bondza, Bondzu… Cu și fără diacritice, cu s și cu z, cu final moale sau aspru.

Rezultatul a fost pe cât de surprinzător, pe atât de lămuritor. O singură potrivire și aceea doar în Ineu. Nici urmă de Bonțești în alte sate sau târguri ale comitatului. Din această sărăcie de rezultate am tras o concluzie importantă. Clanul Bonța nu era risipit prin tot Zărandul, ci părea originar din Ineu. Pentru cercetarea mea, vestea era excelentă. Câmpul de căutare se îngusta considerabil, iar scotocirea prin registrele parohiale devenea mult mai suportabilă.

În conscripția din 1715 apărea un singur Boncsa Ursz, iar în cea din 1720 un Bondzu Ursz, tot în Ineu. Nimic asemănător în nicio altă localitate. Am dedus așadar că este vorba de una și aceeași persoană, chiar dacă scribii nu păreau foarte hotărâți asupra felului în care trebuia scris numele. În conscripția de la 1767 apărea din nou un singur Bonța pe întreg comitatul, de data aceasta Koszta Bonczul. Am hotărât, fără nicio dovadă concretă, că trebuie să fi fost unul dintre fiii lui Urs, cel care preluase gospodăria.

Cu această ocazie am aflat că tot în această perioadă și sub aceeași influență a administrației austriece au început și țăranii să capete, încet-încet, nume de familie stabile. Până atunci, oamenii erau identificați mai degrabă prin prenume, filiație sau porecle, Ion al lui Gheorghe, Pavel din cutare casă, Urs al lui nu-știu-care. Statul însă avea nevoie de ordine, de liste clare și de contribuabili ușor de urmărit. Așa că moda numelor fixe a coborât și la nivelul satului.

Cum nu aveam nicio idee despre felul în care s-a ales numele Bonța, am apelat din nou, fără prea multă pudoare, la ChatGPT și l-am rugat să speculeze. A făcut-o cu aplomb. Din ce mi-a spus, numele ar putea proveni fie dintr-o poreclă mai veche, fie dintr-un diminutiv, fie dintr-un cuvânt regional, poate legat de o trăsătură fizică, de un temperament sau de o ocupație. În spațiul românesc, multe nume de familie s-au născut astfel, din apelative mărunte, folosite inițial doar în interiorul comunității, dar care au ajuns, odată fixate în registre, să fie purtate generații la rând. Oricum, Bonța Urs ar putea fi primul care a purtat acest nume de familie.

Puțin mai târziu am descoperit și linkurile către documentele fotocopiate ale acestor conscripții, publicate pe site-ul Arhivelor Naționale Maghiare. Acolo am găsit, în plus față de tabelele cu nume transcrise, și imaginile documentelor originale. Din ele am putut afla mai exact ce „avere” deținea Urs Bonța și cum era ea evaluată de administrația vremii.

Urs Bonța figurează în conscripția din 1715 ca un gospodar impozabil în Borosjenő (Ineu), cu 5 sessio aratoriae, adică loturi de pământ arabil, și 4 feneta, fânețe. Pentru începutul secolului al XVIII-lea, asta nu era deloc puțin. Dimpotrivă, indică o gospodărie țărănească destul de bine așezată, capabilă să producă și, mai ales, să plătească.

În conscripția din 1720, apare din nou, în același loc, dar cu doar 2 sessio aratoriae și o singură feneta. Diferența față de datele din 1715 este evidentă și lasă loc mai multor interpretări. Ar putea fi vorba de o redistribuire a pământului, de o împărțire a gospodăriei între urmași sau pur și simplu de o altă manieră de evaluare și raportare a bunurilor. Registrele nu explică nimic, notează doar cifrele.

În tabelele urbariale din vremea Mariei Tereza din 1767 apare tot un singul Bonța, Kosta (sau poate Constantin). De data aceasta, documentele spun ceva mai mult despre omul din spatele numelui. Kosta este trecut ca oasp, adică un colonist, un țăran cu obligații mai ușoare decât un iobag propriu-zis. Nu locuia cu frați sau fii necăsătoriți, semn că era considerat cap de gospodărie pe cont propriu. Asta ar fi varianta oficială, dar mie îmi vine greu să o cred pe deplin, având în vedere că în registrele parohiale de peste câțiva ani apar mult mai mulți Bonțești maturi în Borosjenő. Cine știe ce mici șmecherii mai făceau românii acelor vremuri ca să mai scape de biruri.

Avea un lot intravilan, casa și curtea, și 14 unități de pământ extravilan. La fânețe sunt trecute 17 unități, evaluate după vechea rânduială, fără drepturi suplimentare la pășuni sau pământ comunal. Impozitul datorat domeniului era de 11 florini și 18 creițari, o sumă care indică o gospodărie nici săracă, nici foarte bogată, ci una așezată.

Din punctul meu de vedere, Kosta Bonța pare să aparțină deja unei etape mai stabile din istoria familiei, chiar dacă nu pot dovedi cu acte în regulă că ar fi un strămoș direct. După Urs, prins în conscripțiile aspre de început de secol, Kosta apare într-o lume ceva mai ordonată, în care oamenii sunt nu doar numărați, ci și încadrați într-o categorie.

După îndelungi calcule și multe speculații, am ajuns la concluzia că acest Kosta trebuie să fi avut cel puțin un frate, din care s-ar trage și ramura mea. Kosta apare ca naș prolific în registrele de botezuri și cununii din ultimul sfert al secolului al XVIII-lea. Tot atunci mai apare ca naș și un Toda, care promite a fi un strămoș direct plauzibil. Kosta a avut cel puțin un fiu care a murit tânăr, iar văduva acestuia s-a recăsătorit cu un alt Toda Bonța, ce ar putea fi fiul primului Toda și nepotul de frate al lui Kosta.

Nu cred că voi putea descoperi vreodată documente care să astupe toate golurile și să transforme aceste ipoteze în certitudini. Registrele se opresc, se contrazic sau tac exact acolo unde mi-ar fi mie mai de folos. La un moment dat, cercetarea genealogică ajunge inevitabil la o limită dincolo de care nu mai există acte, ci doar probabilități.

Înapoi la registrele bisericești

Așadar, în această fază abia dacă reușisem să trec puțin de jumătatea secolului al XVIII-lea. Registrele parohiale ale Bisericii Ortodoxe din Ineu, aflate la Arhivele Naționale din Arad, începeau să ofere date abia din jurul anului 1780. Mai jos de atât, pe această filieră, nu s-au mai păstrat documente.

Buchisirea lor a fost un adevărat chin. Pagină după pagină, rânduri strâmbe, cerneală decolorată, grafii schimbătoare și informații puține, adesea incomplete. A trebuit să leg cap la cap fragmente, să compar botezuri cu cununii și cununii cu decese, să caut și să încerc să verific aceeași persoană în trei locuri diferite, doar ca să pot spune, cu o oarecare prudență, că este vorba despre același om.

Am forțat interpretarea doar o singură dată. Am hotărât, de la mine putere, că „văduva Stanca nora Bonțului”, este una și aceeași persoană cu Ana, mama lui Ioan. Stanca mai apare o dată ca mamă a unui Pavel, având drept tată un Toda „care au luat pe Stanca nora alu Kosta Bonța”. Cum în registre nu mai apare niciun alt Toda Bonța pentru acea perioadă, am decis că Stanca și Ana sunt aceeași femeie și că bâlbâiala aparține, cel mai probabil, preotului.

Cum în familia mea se repetau obsesiv numele de Teodor și Pavel, mi-am spus că forțarea nu era chiar atât de exagerată. Mai ales că acel Toda avea deja un fiu numit Teodor dintr-o căsătorie anterioară, lucru care se potrivește perfect cu obiceiul de a recicla aceleași prenume în interiorul familiei. În lipsa altor alternative plauzibile și în contextul acesta onomastic destul de rigid, ipoteza mi s-a părut acceptabilă, chiar dacă nu impecabil demonstrată.

Pe acest Ioan, pe care îl consider stră-stră-străbunicul meu, l-am regăsit mult mai târziu și în conscripții realizate în anul 1828.

În acestea figurau doar doi Bonța în Ineu, un Ioan și un Dumitru, așa că alegerea nu a fost prea grea. Dintre ei, doar Ioan avea un fiu numit Pavel. Iar acest Pavel ar fi putut fi exact același Pavel căsătorit cu Ana, cele două personaje care apar în registrele parohiale drept părinți ai lui Teodor, tatăl bunicii mele 🙂 . Anii se potrivesc bine așa că i-am adoptat.

Curios mi s-a părut că, din atâția Bonțești trăitori în secolul al XVIII-lea, care trebuie să fi avut, desigur, mai mulți copii, doar doi gospodari au răzbătut până în conscripția din 1828. E adevărat că acolo erau trecuți doar contribuabilii, dar tot e puțin. Ce s-o fi întâmplat cu ceilalți rămâne un mister. Or fi pierit de molime, or fi plecat din Ineu, greu de spus. Registrele sunt incomplete, iar informațiile găsite în ele nu mi-au permis să urmăresc până la capăt soarta tuturor persoanelor întâlnite pe parcurs.

Cele două conscripții din 1828 sunt diferite, dar se completează surprinzător de bine, chiar dacă privesc lucruri din două puncte de vedere distincte. Le-am găsit pe amândouă în arhivele de la Budapesta. Una este o evidență cu caracter general, folosită de stat pentru evaluarea contribuabililor. Cealaltă este o conscripție urbarială, parte a mecanismului imperial, care îl privește pe țăran din perspectiva domeniului pe care trăia.

În conscripția statului, Ioan apare ca un colonus, un contribuabil impozabil, cu o gospodărie așezată. Are o casă, câteva unități de pământ arabil, fânețe pentru hrana animalelor și un număr mic de vite. Este exact tipul de țăran pe care statul îl caută: suficient de stabil ca să producă și suficient de vizibil ca să poată fi impozitat.

În conscripția urbarială, însă, aceeași persoană este descrisă dintr-un alt unghi. Aici Ioan este jobbágy, iobag dependent de domeniu, definit nu prin ceea ce are, ci prin ceea ce datorează. Apar obligațiile de robot, munca cu vitele și munca manuală, alături de dări mărunte, dar precise: puțin lemn de foc, câteva păsări, ouă, o arendă simbolică. Nu sunt pedepse, ci rânduiala firească a unei lumi țărănești guvernate de reguli clare și de o contabilitate atentă.

Privite împreună, cele două conscripții nu se contrazic, ci se explică reciproc. Una îl vede pe Ioan ca pe un element al economiei statului, cealaltă ca pe o rotiță în economia domeniului. Între ele se conturează viața unui țăran obișnuit din Ineu, prins între obligații locale și exigențe imperiale, între ce produce pentru el și ce trebuie să dea mai departe. Aproape ca un cetățean salariat al vremurilor noastre.

Ioan s-a căsătorit, la un moment dat, cu Eva, dar dovada cununiei lor nu am găsit-o nicăieri. Cel mai probabil, aceasta a avut loc într-o perioadă pentru care registrul parohial nu s-a păstrat sau a ajuns la noi găurit. Împreună au avut mulți copii, dintre care nu toți au ajuns la maturitate. Proporția este grăitoare: cinci fete și doar trei băieți. Este o trăsătură care revine în ramura familiei mele, unde apar mai degrabă fete cărora trebuia să li se adune zestre și mai puțin băieți purtători ai numelui și ai neamului.

Stră-străbunicul meu Pavel s-a născut în 1839 și s-a căsătorit cu Ana în 1857, la doar 19 ani. Din acest punct de vedere, a fost foarte harnic.

Actul căsătoriei lui Pavel cu Ana m-a întors, de fapt, de unde plecasem la începutul poveștii, la cei i-au dat naștere lui Teodor, tatăl bunicii mele. Atât am putut stoarce din arhivele din Arad. Sper doar ca scotocirile mele să nu fi mințit prea mult.

Despre istoria mare, care trece pe lângă oameni

În spatele tuturor acestor nume, date și filiații se desfășura, neîncetat, istoria cea mare. Ineul nu a fost un sat uitat de lume, ci un loc prins mereu în mecanismele puterii. La începutul secolului al XVIII-lea a devenit punct militar de graniță, cu o garnizoană habsburgică și un castel transformat în centru de comandă. Curând după aceea, domeniul a fost dăruit ducelui de Modena, iar oamenii au trecut, fără să fie întrebați, sub o nouă stăpânire. Adunările nobiliare, epidemiile de ciumă, reformele fiscale, toate au trecut pe aici și au lăsat urme, chiar dacă ele nu se văd direct în registrele de botezuri sau de cununii.

Au fost apoi vremurile tulburi ale secolului al XVIII-lea, cu mișcarea lui Sofronie de la Cioara și rezistența satelor românești din jur împotriva schimbării credinței ortodoxe. Chiar dacă Ineul apare mai rar în rapoartele oficiale, e greu de crezut că ecoul acestor frământări nu a ajuns și aici, prin preoți, prin rude, prin drumurile scurte dintre sate. Răscoala din 1784, condusă de Horea, Cloșca și Crișan, a trecut chiar prin apropiere, cu Crișan mobilizând oameni din satele din jurul Ineului. Pentru țăranii acestor locuri, libertatea, armata imperială și promisiunea ieșirii din iobăgie nu erau noțiuni abstracte, ci speranțe concrete, plătite scump.

Secolul al XIX-lea a venit cu alte tulburări. Un moment care nu putea trece neobservat nici măcar de cei mai retrași dintre oamenii locului a fost anul 1848. Pentru Ineu și împrejurimi, revoluția nu a fost o poveste îndepărtată, ci o prezență concretă. Castelul a fost ocupat de trupele revoluționare maghiare, apoi recucerit de armata imperială, iar în august 1849 capitularea armatei conduse de generalul Vécsey a avut loc chiar la Borosjenő, nu departe de ceea ce, în manuale, apare drept „înfrângerea de la Șiria”. Războiul s-a desfășurat literalmente la câțiva pași de casele oamenilor.

În același timp, pentru românii din zonă, anul 1848 a însemnat și altceva. Revoluția românească din Munții Apuseni, condusă de Avram Iancu, a mobilizat sate întregi și a dat glas unor revendicări vechi legate de libertate, drepturi și recunoaștere. Chiar dacă Ineul nu a fost un centru al acțiunilor militare românești, e greu de crezut că ecoul acestor evenimente nu a ajuns și aici. Drumurile, piețele, bisericile și târgurile erau pline probabil de zvonuri, de speranțe și de temeri. Oamenii au fost nevoiți să se poziționeze, fie și doar prin tăcere, într-o lume care se schimba rapid și violent.

Ce au gândit Bonțeștii mei despre toate acestea nu voi ști niciodată. Registrele nu notează opinii, doar nașteri, căsătorii și decese. Dar faptul că au traversat secolele pline cu epidemii, cu armate, revoluții și prăbușiri de ordini vechi, spune suficient despre fragilitatea și rezistența unei vieți țărănești prinse între istorie și supraviețuire.

În loc de concluzie

Uitându-mă la toate aceste informații adunate cu trudă, am ajuns la concluzia că Bonțeștii mei nu au prea iubit plecatul de acasă, poate de nevoie mai mult decât de voie. Nu i-am găsit risipiți prin lume, ci mai degrabă ancorați cuminți în același loc, cu pământul, casa și rânduiala lor. Poate de aici a moștenit și tatăl meu neplăcerea de a pleca prin depărtări și preferința pentru o viață previzibilă, bine organizată. Dacă e așa, mărturisesc că eu nu le-am prea moștenit înclinația, dar cine știe cu ce năravuri sau calități m-au pricopsit și pe mine. Oare săpatul pământului cu răbdare seamănă, întrucâtva, cu săpatul prin arhive?

Din păcate, cu genealogia de arhivă ajungi inevitabil la o înfundătură, mai ales atunci când e vorba de țărani români ortodocși. Poți coborî cu răbdare șase, poate șapte generații, uneori ceva mai mult dacă ai noroc și registrele nu au fost mâncate de șoareci. Dincolo de această linie este însă o beznă totală. Nu pentru că oamenii n-ar fi existat, ci pentru că nu a avut cine să-i consemneze în scripte.

În spatele Bonțeștilor identificați de mine stau desigur mii de alți oameni fără rubrică de stare civilă, probabil destui Pavel a lui Toda a lui Ioan sau a lui Urs. Generații întregi de agricultori, de păstori, de oameni legați de pământ, care au trăit și au murit fără să lase altă urmă decât copiii lor. Genealogia de arhivă nu face decât să zgârie foarte subțire această suprafață genealogică.

Paradoxal, testele ADN, cu toate procentele lor aproximative și hărțile lor colorate, spun o poveste mult mai lungă. Ele arată o continuitate surprinzătoare în această parte de lume. Un amestec vechi de agricultori veniți din Anatolia, împletit cu vânători-culegători europeni și cu populații din stepele nord-pontice, care s-a sedimentat de-a lungul mileniilor. Migrațiile au trecut, imperiile s-au schimbat, granițele s-au mutat, dar oamenii au rămas, mai degrabă amestecându-se decât dispărând.

Toate acestea sunt însă constatări generale, nu certitudini personale. ADN-ul nu spune nimic despre Bunu și Buna, despre Ioan, Pavel sau Ana. Nici el nu știe nimic despre casele lor, despre pământurile lucrate, despre spaimele sau bucuriile lor mărunte. El doar arată că, dincolo de nume și de registre, există o continuitate mai mare decât ne place să credem. O poveste colectivă, foarte veche, în care Bonțeștii mei nu sunt decât o propoziție scurtă sau poate doar o virgulă.

Între arhive și ADN rămâne, așadar, un spațiu gol, un loc în care nu mai pot decât să presupun, să intuiesc și să-mi imaginez. Am descoperit destul de clar unde se termină dovezile și de unde încep ipotezele. E frustrant uneori, dar e o situație care trebuie acceptată ca atare. Este pur și simplu imposibil să reconstruiești un trecut personal până la daci și romani sau până la agricultorii anatolieni care au adus cândva grâul în părțile acestea. Cunoașterea filiației personale plutește inevitabil la suprafață, iar linia dintre ce putem ști și ce trebuie acceptat ca pierdut e foarte aproape de noi. Dincolo de ea, viața merge inevitabil înainte, fără grija registrelor și a concluziilor noastre, liniștită, repetitivă și încăpățânată, exact după modelul trăit și de Bonțeștii mei.