Trogir și stupul de albine Peripețiile unui vlah pe coasta dalmată
Într-una dintre zile, vlahul nostru ajunse la Trogir. Orașul îl neliniști aproape imediat.
Nu era urât. Dimpotrivă. Era plin de palate, biserici și case de piatră ridicate cu migală de-a lungul multor veacuri. Tocmai asta era problema. Piatră peste piatră. Casă lângă casă. Zid lângă zid.
Străduțele erau atât de înguste încât vlahul nostru începu să se întrebe dacă locuitorii nu erau obligați să meargă pe rând, unii în zilele cu soț ceilalți în zilele fără soț. Deasupra lui se ridicau fațade înalte care lăsau la vedere doar fâșii înguste de cer. Pentru prima dată în Dalmația, începu să simtă lipsa depărtărilor. În munții lui puteai privi până departe. În Trogir, privirea se oprea după câțiva pași, într-un alt zid.
Orașul îl nedumeri din primul moment. Fusese construit pe o bucățică de pământ atât de mică încât un cioban mai grăbit risca să o traverseze fără să-și dea seama. O insuliță îngustă, prinsă între uscat și o insulă mai mare și legată de ambele prin poduri scurte. Vlahul nostru se uită în jur și încercă să înțeleagă logica. La Omiș, măcar se vedea de ce își așezaseră oamenii orașul acolo – râul, valea, poziția strategică. Aici nu vedea decât o înghesuială îngrozitoare.
Și totuși, în loc să se mute în altă parte, unde era mai mult loc, trăgirenii hotărâseră să înghesuie încă o casă, încă un palat și încă o biserică în spațiul rămas. Și când spațiul se terminase cu adevărat, începuseră să construiască în sus. După o vreme, vlahul nostru renunță să mai numere catedralele, palatele, casele. Păreau să răsară direct din piatră, ca buruienile după ploaie.
În Apuseni, dacă o casă îți era prea mică, construiai alta puțin mai încolo. Dacă un vecin îți era prea aproape, te mutai în alt deal. Aici, dacă vecinul îți era prea aproape, îți construiai casa mai înaltă și te uitai la el de sus.
Privind orașul de la o oareșicare depărtare, vlahul nostru avu o revelație. Oamenii trăiau aici precum albinele într-un stup. Fiecare colț era ocupat, fiecare palmă de pământ folosită. Străzile se răsuceau printre case ca niște coridoare înguste într-un labirint de piatră. Oamenii intrau și ieșeau din porți și uși, dispăreau pe străduțe și reapăreau în piețe minuscule, mereu în mișcare, mereu ocupați cu ceva. Nu era haos. Era ordine – dar o ordine pe care numai cineva crescut acolo o putea înțelege. Ca și fagurele, unde fiecare celulă are locul ei precis, fiecare casă din Trogir părea să aibă rolul ei într-un plan mai mare pe care vlahul nostru nu-l putea vedea.
Își aminti de stupii din Apuseni. Și acolo albinele se înghesiau, construiau, lucrau fără oprire. Dar stupul putea fi mutat. Trogir nu. Trogir era un stup de piatră, ridicat de oameni care hotărâseră că exact aici, pe această insuliță îngustă, vor face cea mai frumoasă cetate de pe coastă. Și reușiseră. Dar plătiseră prețul – renunțaseră la lăfăială.
După ce rătăci o vreme prin străduțele înguste, vlahul nostru ajunse în piața centrală. Era mică, neobișnuit de mică pentru inima unui oraș. Catedrala o domina cu masa ei impunătoare de piatră. În jur, palatele nobililor se îngrămădeau ca niște curteni dornici să stea cât mai aproape de rege.
Vlahul nostru se așeză pe o bancă de piatră și privi în jur. Ce-i apucase pe oameni să se adune cu toții tocmai aici, pe această insuliță îngustă? Erau înconjurați de apă, lipsiți de spațiu, obligați să construiască ca niște albine înghesuite într-un stup prea mic. Și totuși rămăseseră. Generație după generație. Construind, sculptând, înălțând ziduri din ce în ce mai frumoase în loc să plece pur și simplu în altă parte.
Un moșuleț, văzându-l pe gânduri, se opri lângă el. Ești nou pe aici? întrebă. Vin din munți, răspunse vlahul nostru. Încerc să înțeleg de ce ați construit un oraș atât de frumos într-un loc atât de înghesuit. Bătrânul zâmbi. Pentru că aici eram în siguranță. Pe insulă, apărați de apă și ziduri. Turcii, ungurii, venețienii – cu toții au încercat să ne cucerească. Dar am rezistat. Când ai puțin loc, înveți să-l folosești bine. Și când ești înconjurat de dușmani, înveți să construiești în sus, nu în lături.
Vlahul nostru dădu încet din cap. Acum înțelegea. Trăgirenii nu se îngrămădiseră aici din plăcere. Se îngrămădiseră din necesitate. Și apoi, din necesitate făcuseră o artă. La Omiș, omișenii folosiseră geografia pentru a deveni pirați. La Trogir, trăgirenii folosiseră lipsa de spațiu pentru a deveni artiști în piatră.
Vlahul nostru se ridică și porni din nou pe străduțele înguste. Le vedea acum cu alți ochi. Nu erau strâmte din neatenție, ci din strategie. Un oraș dens era mai ușor de apărat. Străzi înguste însemnau că invadatorii nu puteau avansa în număr mare. Case înalte însemnau că puteai adăposti mai mulți oameni în spatele acelorași ziduri. Trogir nu era un stup din întâmplare. Era un stup construit cu grijă, după un plan precis, de oameni care știau că spațiul e un lux pe care nu și-l pot permite.
Se gândi la casa lui din Apuseni. Mică, simplă, dar cu o priveliște care se întindea până departe. Dacă deschidea ușa, vedea dealuri și păduri. Dacă ieșea afară, putea merge în orice direcție dorea fără să se lovească de un zid. Aici, dacă deschideai ușa, vedeai peretele casei din față. Dacă ieșeai afară, trebuia să alegi stânga sau dreapta – înainte și înapoi nu existau.
Își aminti de ceva ce spusese odată un cioban bătrân: Locul îți face obiceiul. Dacă trăiești la strâmt, înveți să te descurci strâns. Dacă trăiești la larg, înveți să rătăcești. Important e să nu schimbi pe unul cu celălalt.
După două ceasuri petrecute pe străduțele lui înguste, vlahul nostru ieși la malul mării și trase adânc aer în piept. Abia când ajunse la malul mării simți că poate respira din nou. Acolo zidurile se opreau în sfârșit, iar privirea putea pleca nestingherită spre larg.
Trogir era fără îndoială un oraș admirabil. Poate cel mai frumos pe care-l văzuse până acum. Piatră sculptată cu măiestrie, palate care ar fi făcut invidios orice boier, o catedrală care părea ridicată de îngeri răbdători. Dar era la fel de limpede că fusese proiectat de oameni care nu crescuseră oi. Un cioban avea nevoie de spațiu. De dealuri unde să-și ducă turma. De pășuni unde oile să se întindă la soare. De văi unde să aibă unde fugi când vine primejdia.
Un negustor însă, sau un meșteșugar, sau un nobil, avea nevoie de altceva. De ziduri care să-l apere. De piețe unde să facă negoț. De străzi unde să se întâlnească cu alți oameni. Spațiul îi era mai puțin important decât siguranța.
Vlahul nostru privi încă o dată spre Trogir. Orașul strălucea în soarele după-amiezii, cu zidurile lui albe și pietrele sculptate strălucind ca niște bijuterii.
Era frumos. Dar îl înnebunea. Își dădu seama de ceva. Omișenii renunțaseră la siguranța cetăților pentru libertatea mării. Trăgirenii renunțaseră la libertatea spațiului pentru siguranța zidurilor. Fiecare își alegea ce prețuia mai mult. El prețuia depărtările. De aceea, oricât de frumos era Trogir, știa că nu ar putea trăi acolo. Dar nu avea mimic împotrica acelora care puteau. Trebuia să ai un fel special de curaj ca să accepți să trăiești într-un stup de piatră, înghesuit între ziduri și să transformi această înghesuială într-o operă de artă.
Nu mai zăbovi mult în Trogir, se gândea să treacă și prin Split. Acolo, auzise el, locuise cândva un împărat ce murise cu mult timp în urmă. Vlahul nostru era curios dacă ar fi putut afla și se la acel om vestit câte ceva despre modul în care se trăiește pe coastă.
AncaHM
Sunt Ulițarnica, adică acea parte a sufletului Mihaelei care ia ulițele la pas prin cât mai multe cotloane ale Pământului. Dacă sunteți curioși să vedeți lumea prin alți ochi, poftiți de frunzăriți !
