Istria

În luna mai a anului 2006 am făcut o escapadă de-o săptămână la mare în Istria. Eu, Mama și Grăsunica. Ne-am tot gândit noi unde să mergem și am hotărât să încercăm un scurt sejur în Opatija, la malul Mării Adriatice. Ne era cât se poate de clar că o să ne plictisim să stăm șapte zile într-un singur loc, așa că am plănuit din start mici incursiuni prin împrejurimi.

Până la urmă incursiunile acestea s-au îngrămădit într-o singură zi în care am reușit performanța de a da ocol întregii peninsule. Atunci am început să bănuiesc că Istria nu e chiar atât de simplă pe cât părea pe hartă. Din loc în loc apăreau alte nume, alte limbi și alte feluri de a construi orașele. Semăna cu o ceapă. Ca să ajungi la miez trebuia să desfaci pe rând straturile lăsate de popoarele care trecuseră pe aici înaintea noastră.

Room With a View

Vacanța noastră la mare a început cu o mică încurcătură. Am ajuns în Opatija la începutul lui mai, când sezonul încă nu începuse. Făcusem ceva tatonări pe mail la un hotel, să vedem dacă ne puteau primi, dar nu bătusem palma. Odată ajunși, am început căutarea hotelului cu pricina. Nu-l găseam și pace, așa că am intrat într-altul să cerem indicații.

Numai că domnul de la recepție avea alte planuri. Nici n-a apucat bine să afle ce căutam că a început negocierile. De ce să mergem la un hotel din centru, mai departe de mare, când putea să ne ofere chiar el o cameră mai ieftină? Și turuia el cu mama în italiană până s-a gândit să-mi ceară și mie ajutorul. Eu, bâtă la italiană, înțelegeam negocierile, dar cine să scoată două vorbe pe gură? Așa că i-am răspuns în engleză. Oh, zice el luminându-se la față, nu sunteți italience? Nu, răspundem noi indignate, venim din România. Păi atunci, zice el, vă dau o cameră frumoasă cu vedere la mare la preț de cameră cu vedere la stradă. Și uite-așa, vorba românului, prost să fii, noroc să ai.

Opatija

Opatija este un mic oraș așezat pe malul Adriaticii, nu departe de Rijeka. A devenit stațiune balneară pe vremea Imperiului Austro-Ungar și încă poartă fără rușine hainele acelei epoci. Hoteluri elegante, vile ascunse prin vegetație, parcuri îngrijite și o promenadă lungă de-a lungul mării. Până și hotelul nostru părea rămas din acele vremuri. Camerele erau mari, cu tavane înalte, răcoroase chiar și în zilele călduroase.

Opatija nu pare însă construită pentru turiștii moderni veniți să se prăjească la soare. Pe vremea lui Franz Iosef lumea bună venea aici pentru aerul mării, pentru plimbări și pentru odihnă. O piele albă era semn de eleganță, nu de lipsă a concediilor. Drept urmare, stațiunea nu se laudă cu plaje nesfârșite de nisip. Hotelul nostru oferea niște dale de beton pe post de plajă și atât. În schimb, noaptea adormeam cu ferestrele deschise și cu zgomotul valurilor intrând nestingherit în cameră.

Adevărata bogăție a Opatijei este promenada. Pietruită, apărată de o balustradă ce desparte drumețul de mare, presărată cu bănci pentru cei osteniți, șerpuiește kilometri întregi de-a lungul țărmului. Am făcut un obicei să ne plimbăm pe ea dimineața și seara. O porneam spre Fata cu pescărușul, statuia care a ajuns între timp unul dintre simbolurile Opatijei, aflată la aproximativ un kilometru de hotel. Apoi ne întorceam și continuam plimbarea în direcția opusă, cât ne țineau picioarele. Partea aceea ne plăcea mai mult. Era mai puțin elegantă și mai puțin urbană. Promenada se strecura printre copaci, pe lângă mici golfuri și grădini, iar marea părea mai aproape.

Într-una dintre zile am făcut o scurtă plimbare cu vaporașul de-a lungul coastei până la Mošćenička Draga, un sat aflat la câțiva kilometri spre sud. Speram să văd și eu câțiva delfini, dar n-a fost să fie. Din larg se vedea însă mai bine decât de pe uscat adevăratul stăpân al regiunii, masivul Učka. Cel mai înalt vârf al său ajunge la 1401 metri și domină întreaga coastă. Prin burta lui trece un tunel rutier de aproape cinci kilometri care leagă Opatija de vestul peninsulei.

Ceea ce mi-a rămas în minte din excursie nu este satul, ci contrastul dintre mare și munte. Orașele și satele de pe țărm par așezate pe o fâșie îngustă de pământ prinsă între Adriatica și versanții care se ridică abrupt în spatele lor. Privită de pe mare, coasta părea mai degrabă marginea unui munte decât începutul unei câmpii.

O excursie de o zi

Într-o altă zi am hotărât să dăm ocol peninsulei. Ne gândeam că ar fi interesant să vedem și coasta de vest, unde urma să ne oprim în Poreč și Rovinj, iar apoi să coborâm până în Pula (citește Pola, că altfel sună urât), în sud. Distanțele nu erau mari, așa că o zi părea suficientă. Cu ocazia aceasta am trecut și prin tunelul de sub Učka, cu care croații se mândreau pe bună dreptate.

În excursia asta am avut ocazia să desfac câteva dintre straturile acelei cepe. Sub coaja croată se ascundeau urmele Veneției, ale Bizanțului și ale Romei.

Prima oprire a fost la Poreč. Diferența față de Opatija era evidentă încă de la prima plimbare prin oraș. Dacă Opatija își etala fără complexe moștenirea austro-ungară, Poreč părea să aparțină unei cu totul alte lumi. Străduțele înguste, casele de piatră și vechiul său nume, Parenzo, vorbeau despre secolele petrecute sub stăpânirea Veneției.

Dar nici acesta nu era cel mai vechi strat. În centrul orașului se află Bazilica Eufrasiană, ridicată în secolul al VI-lea. Era vremea împăratului Iustinian, cel care visa să refacă vechiul Imperiu Roman și să readucă sub aceeași stăpânire ținuturile pierdute ale Mediteranei. Istria făcea atunci parte din această lume, iar mozaicurile aurite ale bazilicii sunt una dintre moștenirile sale cele mai spectaculoase.

Și nici Iustinian nu ajungea până la miez. În jurul bazilicii se păstrează fragmente de mozaicuri pavimentare și urme ale unor construcții creștine mai vechi. În Poreč, istoria nu pare să fi șters ce a fost înainte. Fiecare epocă a construit peste cea precedentă și a lăsat ceva în urmă.

Dacă Poreč mi-a atras atenția prin straturile sale istorice, Rovinj m-a cucerit prin aspectul său. Orașul vechi se ridică pe o peninsulă stâncoasă și pare că răsare direct din mare. Casele sunt înghesuite una în alta, iar deasupra lor se înalță turnul bisericii Sfânta Eufemia.

Dintre toate locurile văzute în acea zi, Rovinj mi s-a părut cel mai venețian. De fapt, timp de secole a fost cunoscut sub numele de Rovigno. Ferestrele cu obloane, străduțele înguste și fațadele colorate aminteau mai degrabă de Italia decât de ceea ce îmi imaginam eu că ar trebui să fie un oraș croat. Turnul care domină panorama orașului aparține bisericii Sfânta Eufemia. Legenda spune că moaștele sfintei au ajuns la Rovinj plutind pe mare, iar locuitorii au ales-o drept patroană a orașului.

Din păcate, Rovinj nu s-a arătat la fel de primitor ca Poreč. O ploaie măruntă și sâcâitoare ne-a însoțit aproape tot timpul și ne-a alungat mai repede decât ne-am fi dorit.

Ultima oprire a fost la Pula, sau Pola, cum îi spun italienii. Dacă în Poreč ajunsesem până la vremea lui Iustinian, aici coboram și mai adânc în straturile istoriei. Pula păstrează unele dintre cele mai impresionante vestigii romane din întreaga Adriatică.

Vedeta orașului este amfiteatrul construit în secolul I. După aproape două mii de ani, zidurile sale se ridică încă deasupra portului. Spre deosebire de Colosseumul din Roma, care și-a pierdut mare parte din învelișul exterior, arena din Pula păstrează aproape intacte cele patru turnuri și cele trei niveluri de arcade.

Nu departe, la o cafenea, am avut surpriza să dau față în față cu James Joyce. Nu în carne și oase, ci în bronz. Stătea acolo și își bea cafeaua, probabil după ce se necăjise să-i învețe engleză pe ofițerii austrieci. Pe vremea aceea Pula era unul dintre cele mai importante orașe ale Imperiului Austro-Ungar, principalul port al flotei sale militare și o bază navală modernă. Nu tocmai primul loc la care te gândești când auzi numele lui James Joyce.

Dacă tot desfăceam straturile acelei cepe, mi-ar fi plăcut să găsesc și unul care să amintească de istroromâni. Plecasem în Istria cu speranța că voi auzi măcar câteva cuvinte în limba lor. N-am auzit nici unul. Veneția era prezentă, Roma era prezentă, până și Iustinian își lăsase urmele. Despre istroromâni însă nu părea să mai vorbească nimeni. Am înțeles că astăzi mai supraviețuiesc doar câteva sute de vorbitori, risipiți în câteva sate de lângă Učka, urmași ai unor vechi comunități romanice pastorale. Era stratul cel mai apropiat de mine și tocmai acela a rămas invizibil.

Restul timpului nu am făcut mare lucru. Am lenevit la malul mării, ne-am plimbat pe Lungomare și am verificat cum stă treaba cu lighioanele care își făceau veacul prin împrejurimi. Arici de mare, șopârle și, bineînțeles, mâțe. Fiecare părea să-și vadă liniștit de treburile sale.

O săptămână mai târziu ne-am făcut bagajele și am pornit spre casă. Venisem pentru câteva zile la mare și ne-am întors cu mult mai multe povești decât ne așteptasem. Nu-i rău pentru o peninsulă care pe hartă părea atât de mică.