Split și palatul dispărut Peripețiile unui vlah pe coasta dalmată
Vlahul nostru ajunse la Split într-o după-amiază însorită, plin de așteptări.
I se spusese că aici se află palatul lui Dioclețian. Un palat imperial uriaș, ridicat de un împărat roman care condusese jumătate din lume și apoi renunțase la tron ca să cultive varză. Era tare curios să vadă cum arăta un astfel de palat.
Coborî din mașină și începu să caute. Văzu rufe întinse între case. Obloane deschise. Cârciumă pe colț de stradă. Alei înguste unde două căruțe nu încăpeau să treacă una pe lângă alta. Case lipite unele de altele, de parcă fiecare generație mai adăugase câte ceva fără să întrebe pe nimeni. Pe alocuri zidurile păreau atât de vechi încât nu mai știai unde se termină casa și unde începe ruina. Balcoane atârnau peste stradă. Fire și țevi ieșeau din piatră. Totul părea o harababură veche de sute de ani care, printr-o minune, părea să funcționeze.
Dar palat nu văzu. Întrebă pe primul om cu care se putea înțelege: Da Palatul lui Dioclețian unde-i? Omul arătă în jur. Aici-îi. Suntem în palat. Vlahul nostru se uită în jur din nou. Văzu aceleași case, aceleași rufe, aceeași cârciumă. Unde anume? Croatul chicoti. Pretutindeni. Stai în el chiar acum. Vlahul nostru rămase perplex. Începu să bănuiască că a fost păcălit.
Dar pe măsură ce rătăcea prin străduțele înguste, începu să observe lucruri ciudate. Un zid prea gros pentru o casă obișnuită. Piatră romană veche, masivă, pe care cineva construise apoi un perete mai subțire. O coloană mult prea mare, încastrată într-un perete. De parcă cineva făcuse o casă și se împiedicase de o coloană pe care nu putea s-o mute. O poartă imensă, sculptată în piatră, prin care acum ieșeau gospodine cu plase de cumpărături. O pivniță pe care o zări prin niște gratii – boltită, uriașă, cu arcade care dispăreau în întuneric. Vlahul nostru se opri locului. Așa deci, palatul era aici, doar că dispăruse sub oameni.
Găsi intrarea în subsolurile palatului – acum transformate în muzeu. Coborî scările și se trezi într-o lume complet diferită. Bolți uriașe de piatră. Coridoare largi. Arcade care susținuseră cândva greutatea palatelor de deasupra. Toate adunate, sub stradă, sub casele, cârciumile și rufele întinse.
Pe un perete văzu planul original al palatului. Era imens. Sute de încăperi. Curți interioare. Temple. Băi. Săli de audiență. Cazărmi pentru soldați. Apartamente pentru împărat. Grădini. Vlahul nostru se uită lung la plan. Apoi se gândi la ceea ce văzuse sus – casele înghesuite, aleile înguste, rufele. Palatul era încă acolo. Doar că nimeni nu-l mai vedea. Fusese ros, acoperit, transformat, digerat de veacuri de oameni care trăiau în el fără să-și mai bată capul cu pompa imperială.
Vlahul nostru ieși din subsoluri. Dacă nu cobora acolo, rămânea cu impresia că acel croat cu care vorbise îl luase peste picior. Se așeză pe o bancă în ceea ce fusese odată curtea principală a palatului. Acum era o piață aglomerată. Se gândi la împărat. Dioclețian construise palatul ăsta ca să dureze veșnic. Ziduri groase de metri. Piatră adusă de peste mare. Meșteri care ciopliseră ani întregi fiecare coloană. Și chiar rezistase. Zidurile erau încă acolo, după aproape două mii de ani.
Dar palatul nu mai era palat. Ajunsese cartier. Nu știa dacă să se simtă impresionat sau amuzat. Degeaba fusese Dioclețian mare împărat, ce hotăra soarta provinciilor și ridica palate. Până la urmă tot oamenii obișnuiți au fost mai puternici. Nu veniseră cu armate. Nu dărâmaseră zidurile. Nu cuceriseră palatul. Pur și simplu se mutaseră în el. Își făcuseră case, prăvălii și cârciumi. Își crescuseră copiii între zidurile lui. Își uscaseră rufele pe coloanele lui. Iar după atâtea veacuri aproape că nu se mai știa unde se termină palatul și unde începe orașul.
Citi pe o placă că atunci când fusese rugat să revină la conducerea imperiului, Dioclețian răspunsese: Dacă ați vedea ce varză frumoasă cultiv la Split, nimeni nu mi-ar mai cere să mă întorc la tron.
Vlahul nostru zâmbi. Deci împăratul schimbase imperiul pe o grădină de varză. Și toată lumea credea că e nebun. Dar vlahul nostru înțelegea. La ce bun să-și bată capul cu treburile altora când se putea ocupa doar cu ale lui? Până la urmă, împăratul făcuse ce fac oamenii cu minte când îmbătrânesc. Își văzuse de grădina lui.
Înainte de-a pleca mai departe se mai uită o dată la piața aglomerată, la casele înghesuite și la rufele care se uscau pe zidurile imperiale.
După șaptesprezece secole, până și palatul lui Dioclețian ajunsese varză.
Pesemne că împăratul ar fi fost mulțumit.
AncaHM
Sunt Ulițarnica, adică acea parte a sufletului Mihaelei care ia ulițele la pas prin cât mai multe cotloane ale Pământului. Dacă sunteți curioși să vedeți lumea prin alți ochi, poftiți de frunzăriți !
