Dubrovnik și verii înfumurați de la mare Peripețiile unui vlah pe coasta dalmată
Într-una din zile vlahul nostru își luă inima în dinți și se hotărî să tragă o fugă până la Dubrovnik. Sau la Ragusa, cum îi spuneau negustorii care trăiau acolo și se credeau mai importanți decât restul lumii. Drumul era cam lung așa că se hotărî să-și lungească puțin călătoria.
Nu găsi loc de găzduire în Ragusa, ci printre slavii din Dubrava. Le zicea croați și nu-i cunoștea prea bine. Din poveștile auzite pe drum înțelesese că veniseră cândva dinspre nord sau din răsărit și că între timp își făcuseră gospodărie în ținuturile unde trăiseră odinioară dalmații. Însă croații aveau hanuri, iar dalmații nu prea mai aveau unde să te primească peste noapte de înghesuiți ce erau în orașul lor.
Abia a doua zi își scutură colbul de pe bocanci și coborî în Ragusa, să vadă ce se alesese de vestiții săi veri de la mare.
Cetatea era frumoasă, trebuia recunoscut. Ziduri groase, impunătoare, care se înălțau direct din mare. Palate construite cu piatră albă care strălucea în soare. Biserici cu turnuri zvelte. Și peste tot, corăbii. Corăbii în port, corăbii pe mare, corăbii pictate pe steme și fațade. Ragusanii se plimbau grav pe străzi, îmbrăcați în haine scumpe, discutând despre negoțul lor cu jumătate din Mediterana. Aveau acea eleganță nepăsătoare a oamenilor care sunt obișnuiți să fie bogați.
Vlahul nostru se uită la toate acestea cu respect, dar și cu oarecare suspiciune. Era greu să te impresioneze niște oameni care nu știau să facă o brânză ca lumea.
Porni încet pe Stradun, artera principală a cetății. Strada era largă, pavată cu piatră albă lustruită de pașii a nenumărate generații. De o parte și de alta se înșirau palate și prăvălii. Negustori discutau prețuri. Doamne elegante se plimbau sub umbrele. Bărbați în mantale se grăbeau spre întâlniri importante. Vlahul nostru privea când la palate, când la negustori, când la prețurile care îi aminteau că se află într-un oraș bogat. Foarte bogat. Enervant de bogat.
La un moment dat trecu pe lângă o tarabă cu brânză. Se opri și o cercetă. Arăta bine, trebuia să recunoască. Dar când auzi prețul, aproape îi veni să râdă. Cu banii ăștia în Apuseni cumpăr jumătate de oaie, zise el. Vânzătorul îl privi cu superioritate. Asta e brânză ragusană. Nu orice brânză. E tot lapte de oaie, zise vlahul încăpățânat. Dar e ragusană, repetă vânzătorul, de parcă asta explica totul. Vlahul nostru plecă mai departe, scuturând din cap. Ragusanii știau să pună preț pe lucruri. Chiar și pe lucruri care nu meritau.
La capătul străzii dădu peste biserica Sfântului Vlaho și se opri locului, crucit. Cum adică Sfântul Vlaho? se întrebă el. De când au vlahii sfântul lor? Cercetă biserica cu mare interes. Dacă ragusanii îl aleseseră drept patron pe Sfântul Vlaho, înseamnă că trebuia să fi fost un personaj important. Poate un mare păstor. Poate un negustor de brânză. Poate chiar primul vlah care coborâse din munți și îi învățase pe ragusani câte ceva despre viață.
Dezamăgirea lui fu mare când află adevărul. Sfântul Vlaho nu avea nici o legătură cu vlahii. Se născuse în Armenia, fusese episcop la Sebaste și trăise cu multe secole înainte ca vreun vlah să-și mâne oile prin Balcani. Mai mult, legenda spunea că îi salvase pe ragusani de un atac venețian, apărându-le în vis unui preot și avertizându-i despre primejdie. Vlahul nostru oftă și își văzu de drum. Nu orice Vlaho este vlah. Încă o dată, gloria neamului său fusese exagerată.
Dar stătu pe gânduri. Ragusanii îl cinsteau pe Sfântul Vlaho pentru că îi apărase de venețieni. În munții lui, oamenii îi cinsteau pe sfinți pentru că îi apărau de năvălitori, de boală, de secetă. Fiecare își alegea protectorul potrivit. Ragusanii aleseseră un sfânt care știa să se descurce cu venețienii. Probabil că era mai util decât un sfânt care se pricepea la oi.
După atâtea plimbări și cercetări istorice, vlahul nostru simți că i s-a făcut foame. Se așeză la o masă într-o cârciumă din cetate și comandă pește. Doar era la mare. Ce putea merge rău? Peștele nu sosi prea repede. Pesemne atunci îl pescuiau, se gândi vlahul. În cele din urmă își făcu apariția în farfurie. Era proaspăt, arăta bine și costa cât două oi mai răsărite. Vlahul îl privi cu respect. Apoi îl gustă. Îl mai gustă o dată, ca să fie sigur. Nu era rău. Dar nici nu părea să justifice sacrificiul economic pe care îl făcuse. În Apuseni, dacă mâncai un miel, știai că a crescut pe pășunile tale, că l-ai văzut de mic, că l-ai ales tu însuți. Aici mâncai un pește despre care nu știai nimic – de unde venise, cine îl prinsese, de ce costa atât. Plăti și ieși, convins că ragusanii erau negustori prea iscusiți pentru binele lor.
Ca să uite de această experiență, hotărî să urce pe zidurile cetății. Pentru a le parcurge în întregime fu nevoit să cumpere un bilet. Vlahul nostru se opri locului. Bilet? Ca să umblu pe ziduri? Da, zise paznicul cu amabilitate. Zidurile costă bani să fie întreținute. În munții mei pot umbla unde vreau, fără bilet. Dar acolo nu aveți ziduri ca ale noastre, zise paznicul cu mândrie. Vlahul nostru plăti, scuturând din cap. Ragusanii nu știau de glumă când era vorba de parale.
Odată ajuns sus, trebui însă să recunoască faptul că banii nu fuseseră cheltuiți chiar degeaba. Pe o parte se întindea cetatea. Acoperișuri roșii înghesuite unele în altele, turnuri, biserici, curți ascunse și străduțe atât de înguste încât două capre mai încăpățânate ar fi avut dificultăți să se treacă una pe lângă cealaltă. Era frumos. Dar înghesuit. Ca un stup mai mare decât Trogirul. Pe cealaltă parte era marea. Vlahul nostru se opri și o privi lung. Văzuse destule ape în viața lui. Râuri, lacuri, bălți și chiar Marea Neagră. Dar culoarea aceasta nu o mai întâlnise nicăieri. Apa părea atât de albastră încât aproape devenea neverosimilă. Dacă n-ar fi văzut-o cu ochii lui, ar fi crezut că vreun zugrav prea zelos o fărbuise peste noapte cu vopsele furate de la Voroneț.
Lumina se juca pe valuri. Insulele din apropiere păreau să plutească în aer. Soarele strălucea atât de puternic încât piatra albă a zidurilor reflecta razele ca o oglindă. Făcu încet ocolul complet al zidurilor, privind când spre cetate, când spre mare. Pentru prima dată în acea zi, până și vlahul nostru rămase fără comentarii.
Privind de sus cetatea și marea, începu să înțeleagă ceva. Nu toți oamenii sunt făcuți pentru aceeași viață. El unul nu s-ar fi simțit niciodată bine între zidurile acelea înghesuite. Nici pe corăbiile care plecau spre cine știe ce colțuri ale lumii. Îi plăceau munții, aerul curat și oile care aveau bunul simț să nu ceară taxe portuare. Dar ragusanii se simțeau bine aici. Pentru ei, munții ar fi fost închisoare. Marea era libertate.
Se gândi la Dioclețian, care renunțase la imperiu ca să cultive varză. La omișenii care deveniseră pirați pentru că geografia îi obligase. La trăgirenii care construiseră un stup de piatră pentru că nu aveau unde altundeva să se apere. Fiecare își alegea viața potrivită locului în care trăia. Sau locul îți alegea viața. Ragusanii nu aveau pământ. Dar aveau mare. Și învățaseră să transforme marea în bogăție.
După ce făcu ocolul zidurilor, vlahul nostru începu să simtă că soarele dalmat îi urcase la cap. În munții lui era obișnuit cu multe lucruri, dar lumina aceasta albă care se răsfrângea din mare și din piatră părea să aibă ambiția de a coace oamenii. Îl apucă o durere de cap cumplită. Căutând ajutor, află că în cetate exista o farmacie vestită, aflată în incinta unei mănăstiri franciscane. Vlahul porni într-acolo cu pași grăbiți, convins că după atâtea secole de experiență, călugării trebuie să fi avut de-a face și cu alți vlahi care petrecuseră prea mult timp holbându-se la mare.
Ce văzu acolo îl lăsă iar cu gura căscată. Farmacia părea mai degrabă o vistierie de leacuri decât un loc unde oamenii veneau să cumpere doctorii. Rafturile erau pline de porțelanuri vechi, vase de sticlă, recipiente pictate cu grijă. Totul mirosea a plante uscate, leacuri și istorie. Poticarășul, un călugăr în vârstă, îl primi cu amabilitate și îi dădu un leac pe bază de plante. Să-l bei cu multă apă, îi spuse. Soarele de aici e puternic. Mai ales pentru cei din munți. Vlahul plăti (desigur că plăti – era în Ragusa) și întrebă dacă își poate trage nițel sufletul în claustrul mănăstirii.
În sfârșit găsise un loc liniștit și răcoros în cetatea aceasta plină de piatră fierbinte. Grădina era mică, dar îngrijită cu dragoste. Câțiva copaci bătrâni dădeau umbră. O fântână veche clipocea lin. Coloanele subțiri ce-o înconjurau susțineau arcade elegante. Vlahul nostru se așeză la umbră și înghiți leacul cu o vadră de apă, așa cum îi spusese călugărul. Se gândi că ragusanii poate nu știau să facă brânză și nici pește prea grozav, dar la capitolul leacuri nu puteau fi învinuiți de nimic. Și știau să construiască locuri liniștite în mijlocul agitației.
A doua zi, vlahul nostru își luă rămas-bun de la Ragusa și porni mai departe.
Pleca împăcat. Nu l-ar fi convins nimeni să schimbe munții pe mare, nici stâna pe corabie, nici brânza pe negoț. Dar trebuia să recunoască faptul că verii săi de la mare se descurcaseră mai bine decât crezuse.
Pământ aveau puțin, loc și mai puțin, iar vecinii erau aproape întotdeauna mai puternici decât ei. Venețienii la nord, turcii la est, ungurii în spate. Cu toate acestea ridicaseră o cetate bogată și făceau negoț cu jumătate din lumea cunoscută. Mai mult, supraviețuiseră secole întregi fără să fie cuceriți. Nu prin forță – n-aveau armate mari. Ci prin iscusință. Plăteau tribut cui trebuia, când trebuia. Se aliau cu cine trebuia, când trebuia. Negociau, se târguiau, promiteau, amânau.
Pesemne că lipsa pășunilor îi obligase să devină mai iscusiți la alte lucruri. La corăbii, la negoț și, mai ales, la diplomație. În Apuseni, dacă aveai o problemă cu vecinul, o rezolvai direct. Aici, dacă aveai o problemă cu Veneția sau cu Imperiul Otoman, trebuia să fii mai creativ.
Își aminti o vorbă de-a unui moș din sat: „Când nu ai loc să-ți întinzi turma, trebuie să-ți întinzi mintea.”
Ragusanii își întinseseră mintea până în Constantinopol, Veneția, Viena și mai departe. Și supraviețuiseră tocmai pentru că nu se bazau pe forță, ci pe înțelepciune. Era o strategie pe care nici cea mai deșteaptă mioară nu ar fi putut-o inventa. Și funcționa.
AncaHM
Sunt Ulițarnica, adică acea parte a sufletului Mihaelei care ia ulițele la pas prin cât mai multe cotloane ale Pământului. Dacă sunteți curioși să vedeți lumea prin alți ochi, poftiți de frunzăriți !
