Din Carpați până la pirați Peripețiile unui vlah pe coasta dalmată
Într-o dimineață de început de vară, dintr-un timp nu prea îndepărtat dar nici de ieri de-alaltăieri, un vlah din Carpați s-a trezit cu dor de ducă. Și-a lăsat oile în grija altora, și-a încălțat bocancii – că opincile nu mai erau la modă nici măcar în Apuseni – și a pornit spre sud, să vadă cu ochii lui vestita coastă a Dalmației.
Despre dalmați auzise tot felul de povești. Se spunea că erau rude foarte îndepărtate ale neamului său. Că erau oameni care își părăsiseră munții și oile cu multe veacuri în urmă și se apucaseră de negoț. În loc să facă brânză, se apucaseră să construiască orașe și corăbii și să se certe cu venețienii.
Vlahul nostru nu era convins că aceasta fusese alegerea înțeleaptă. Hotărî așadar să cerceteze personal situația, la fața locului.
Drumul îl purtă prin Ungaria și apoi prin Slovenia. Aici nu găsi nimic care să-l uimească prea tare, poate doar tăblițele cu numele locurilor prin care trecea. Îi stâlceau limba în gură când se încumeta să le descifreze. Pe aceste meleaguri umblaseră de veacuri și strămoșii lui iar multe dintre cărările lor se transformaseră între timp în șosele.
Auzise încă din copilărie povești despre transhumanță – despre turmele care coborau toamna din Apuseni și plecau spre câmpie sau spre coastă. Drumul dura săptămâni. Trebuia să treci prin păduri unde lupii urmăreau turma noapte de noapte. Prin sate unde câinii lătrau furios după oi iar ciobanii trebuiau să se înțeleagă cu proprietarii – uneori cu bani, alteori cu amenințări, de cele mai multe ori cu amândouă. Prin vămile unde autoritățile cereau taxe pentru dreptul de trecere. Nu era chiar ușor să fii cioban în acele vremuri. Trebuia să fii deopotrivă păstor, negustor și diplomat. Să cunoști prețurile lânii în diferite târguri. Să știi unde sunt pășunile bune și cine le stăpânește. Să vorbești destul ungurește ca să te târguiești, destul turcește ca să treci prin vămile sultanului, destul italienește ca să vinzi brânza la prețul potrivit.
Acum vlahul nostru conducea prin Slovenia, la volanul unei căruțe ce-avea o herghelie întreagă sub coviltir. Se gândi că și strămoșii lui trecuseră pe aici cu oile. Ei duceau lână și brânză. El ducea doar curiozitate. Ei plecau din necesitate – că oile trebuiau hrănite. El pleca din plăcere – că se plictisise acasă. Dar scopul era același, să vadă cum trăiesc alții.
Se gândi că unii ciobani se întorceau după ce își vindeau marfa. Alții rămâneau pe coastă, în câmpie, în orașele unde găsiseră cumpărători buni. Își luau neveste de-acolo, își deschideau prăvălii, uitau încet limba din munți. Poate de aceea credea în poveștile despre dalmați. Pentru că știa că de umblai destul de mult cu oile, mai devreme sau mai târziu ajungi la mare. Și atunci trebuie să alegi: te întorci în munți sau înveți să trăiești fără ei? Vreo doi dintre verii lui de la mare fuseseră probabil ciobani care nu s-au mai întors acasă. Și, după câteva generații, în loc să-și amintească cum se mulgeau oile, își aminteau cum se atacau corăbiile venețiene.
După ceva timp, vlahul nostru ajunse la Fiume, sau Rijeka, cum îi spuneau localnicii. Avea de gând să petreacă aici o noapte și să cerceteze orașul.
Din păcate, tocmai atunci urma să sosească papa Ioan Paul al II-lea. Vlahul nu avea nimic împotriva papei. Dar începu să bănuiască faptul că sentimentele nu erau reciproce. Străzile erau închise, circulația dată peste cap, iar polițiștii îl trimiteau ba într-o direcție, ba în alta. De fiecare dată când credea că a găsit drumul spre gazdă, descoperea că acel drum nu mai era accesibil.
În munții lui, când venea cineva important, oamenii se strângeau la drum să-l vadă. Aici, când venea papa, oamenii dispăreau în case, iar străzile se închideau. Vlahul nostru se învârti prin Fiume ca o oaie care și-a pierdut turma, tot întrebându-se dacă aceasta era faimoasa ospitalitate mediteraneană despre care auzise. Cu mare greutate găsi în cele din urmă locul unde urma să înnopteze. A doua zi avu nevoie de aproape aceeași perseverență pentru a ieși din oraș.
Când în cele din urmă reuși să lase Fiume în urmă, trase o concluzie simplă: când primești oaspeți foarte importanți, mai întâi îi ascunzi pe toți ceilalți. Probabil că și în Apuseni s-ar fi procedat la fel, dacă ar fi venit vreodată papa. Din fericire, papa avea treburi mai importante.
Odată scăpat din Fiume, vlahul nostru își continuă drumul spre sud, de-a lungul coastei. Nu trecu mult și observă că localnicii aveau un obicei curios. Ori de câte ori drumul făcea două-trei cotituri mai zdravene, se grăbeau să le numească serpentine. Zâmbi îngăduitor în sinea sa. Dacă ar fi văzut croații adevăratele serpentine din Carpați, și-ar fi schimbat repede părerea despre această chestiune.
Drumul urma țărmul Adriaticii și îi dezvăluia la fiecare cotitură aceeași priveliște ciudată. La început crezu că sunt dealuri obișnuite. După aceea își dădu seama că dealurile pluteau. Marea era presărată cu nenumărate insule lungi și înguste, așezate aproape paralel cu coasta. De la depărtare păreau niște spinări cenușii de animale uriașe care ieșiseră la suprafața apei pentru a se încălzi la soare.
Nu semănau deloc cu insulele pe care și le imaginase. Nu erau verzi și primitoare. Cele mai multe păreau stâncoase, golașe și bătute de vânt. Ici-colo se vedeau câțiva copaci încăpățânați care refuzau să accepte evidența – că nu acolo era locul lor. Privindu-le, vlahul nostru începu să înțeleagă ceva. Cu asemenea pășuni, nici o oaie serioasă nu și-ar fi întemeiat acolo o familie. Probabil de aceea verii lui de la mare se apucaseră de negoț și piraterie. Nu din răutate, ci din lipsă de alternative.
Pe măsură ce cobora spre sud, vlahul nostru observă și altceva. Pretutindeni, în spatele orașelor, se înălțau munți. Uneori atât de aproape de mare încât păreau gata să se prăvălească în ea. Stătu pe gânduri. Deci dalmații aceștia nu părăsiseră cu adevărat munții, așa cum spuneau poveștile. Doar se mutaseră puțin mai jos, la poalele lor.
Ce-i drept, munții aceștia nu semănau prea mult cu ai lui. Erau mai golași, mai pietroși și parcă mai aspri. Pe alocuri păreau că duc lipsă până și de copaci. Vlahul nostru îi privi cu oarecare neîncredere. Erau munți respectabili, fără îndoială, dar nu păreau locuri în care o oaie serioasă și-ar fi dorit să-și petreacă întreaga vară. În Apuseni, un munte fără pădure era considerat un munte bolnav. Aici, munții bolnavi păreau să fie majoritatea.
Se gândi la asta și-și zise că prima lui impresie cu lipsa de alternative fusese corectă. Dacă munții tăi nu-ți pot da decât piatră și priveliști, normal că te apuci să construiești corăbii. Nu din ambiție, ci din necesitate.
După vreo două zile de drum, vlahul nostru ajunse într-un loc pe nume Omiș, acolo unde Cetina își varsă apele în Adriatică.
Se așeză pe un bolovan și privi lung în jur. În față avea marea – leneșă și lăfăitoare, mereu în mișcare dar niciodată ajungând undeva. În spate avea munții – aspri, pietroși, cu mai multă piatră decât iarbă. Între ei, oamenii își făcuseră viața cum s-a putut. Se gândi la munții lui, la pășunile lui, la oile lui. Și-și dădu seama că și el făcuse exact același lucru – se adaptase la locul în care trăia. Singura diferență era că locul lui îi ceruse oi. Locul ăsta cerea corăbii.
Își aminti de ceva ce spusese un bătrân din sat: „Pământul îți face meseria. Dacă ai deal, te faci păstor. Dacă ai câmpie, te faci plugar. Dacă ai mare, te faci pescar. Sau pirat, dacă e cazul.”
Vlahul nostru zâmbi. Bătrânul avea dreptate, ca de obicei.
Hotărî să petreacă pe coastă câteva zile, să cerceteze orașele din apropiere. Nu ca să se odihnească – avea s-o facă acasă. Ci ca să înțeleagă mai bine cum se descurcă oamenii când marea le e mai aproape decât pădurea.
AncaHM
Sunt Ulițarnica, adică acea parte a sufletului Mihaelei care ia ulițele la pas prin cât mai multe cotloane ale Pământului. Dacă sunteți curioși să vedeți lumea prin alți ochi, poftiți de frunzăriți !
Poate ți-ar plăcea și următoarele ...
Plitvice și meșterii apelor Peripețiile unui vlah pe coasta dalmată
Istria
