Templul din Garni jurnal caucazian - capitolul 10
Am oprit în Garni pentru a vizita „singurul templu greco-roman din Armenia, din Caucaz, din fosta URSS, care a rămas în picioare„. Puțin exagerată reclama având în vedere că templul a fost de fapt refăcut în a doua jumătate a secolului 20 din pietrele împrăștiate care încotro, în special de cutremure. Totuși, e de apreciat faptul că a putut fi reconstruit în proporție de 80 %, din materialele din care fusese construit inițial.
Pietrele au putut fi recuperate, povestea templului mai greu. Părerile specialiștilor sunt împărțite. Unii cred că pe exact același amplasament ar fi existat un alt templu, mult mai vechi și ne-elenistic. Alții cred că templul nu e templu deloc ci un monument funerar. Varianta cea mai răspândită însă e că Templul din Garni a fost ridicat de regele Tiridates întâiul al Armeniei, în primul secol al erei noastre, în cinstea zeului Mithra. E de mirare c-a scăpat nevătămat în fața avântului distrugător al primilor creștini, pe vremea lui Tiridates al III-lea. Se povestește că sora acestuia, Khosrovidukht, s-a retras în fortăreața din Garni în ultima parte a vieții și din acest motiv a fost cruțat templul.
Garni este prezentat de obicei drept templul lui Mihr, forma armeană a zeului iranian Mithra, însă această identificare nu este sigură. Inscripția grecească în care apare regele Tiridates și numele lui Helios a fost găsită în apropiere, nu pe clădire, iar niciun altar, relief sau obiect de cult descoperit aici nu dovedește că edificiul i-ar fi fost închinat lui Mihr. Nici nu trebuie confundat cultul armean al lui Mihr cu mithraismul roman al soldaților, practicat în sanctuare subterane: au o origine îndepărtată comună, dar erau religii diferite.
Unii cercetători cred că edificiul de la Garni nu a fost templu, ci mausoleu regal. Arhitectura sa are analogii funerare în lumea elenistică și romană, iar această ipoteză ar explica și supraviețuirea clădirii după creștinarea Armeniei, când multe sanctuare păgâne au fost distruse. Faptul că în secolul al VII-lea a fost ridicată o biserică alături, nu peste ea, întărește bănuiala.
Garni rămâne astfel o clădire fără identitate pe deplin lămurită: templu al lui Mihr, monument funerar sau poate amândouă, succesiv. Cert este că aparține unei Armenii conduse de regi de origine partă, dar puternic influențate de lumea greco-romană.
Categoric, armenii au simțul punerii în scenă, nu s-au dezmințit nici de data asta. Templul din Garni stă aproape de gura unei prăpăstii, pe un promontoriu cocoțat în cheile râului Azat. În vremea tinereții lui o fi împărțit pintenul acela de stâncă și cu alte clădiri, astăzi însă tronează fără rival, etalându-și proporțiile de aur tuturor celor care vin să-l viziteze.
Cum se face pâinea în Armenia
După ce-am terminat vizita la templu, am trecut la lucruri mai prozaice. Am învățat să facem pâine în stil armenesc. Autocarul nostru oprise lângă un magazin în vitrina căruia era amenajată o „brutărie” așa că am intrat și noi să vedem care-i treaba.
Am descoperit că în Armenia pâinea se coace la fel ca în Georgia, doar că aici nu se lipesc limbrici de peretele cuptorului ci niște lipii mari și dreptunghiulare.
Operațiunea se desfășoară cam așa.
Ceea ce a urmat după scoaterea pâinii din cuptor n-a mai putut fi exemplificat pentru c-avem mâinile ocupate. Tocmai primisem o bucată mare din lipie și o molfăiam de zor.
Simfonia pietrelor
Vizita noastră în Garni a avut un final neașteptat.
Tigran ne-a propus o mini-excursie opțională, o escapadă în jeep-uri până în fundul văii pe care o admirasem de sus. Pentru asta trebuia să votăm „da” în unanimitate și să mai scoatem din buzunar vreo 5 dolari. N-au existat abțineri, nici voturi împotrivă.
Coborârea am făcut-o chiar de lângă templu, pe un drum vai de mama lui. În fundul văii am găsit însă o minunăție de cortină de bazalt care ne-a determinat să scoatem nenumărate exclamații de uimire și încântare. Aveai impresia că muntele fusese cioplit de un arhitect obsedat de geometrie.
Poate ar fi mai bine să le spun orgi gigantice acelor coloane impresionante de piatră. Ulterior am înțeles că oamenii locului le numesc Simfonia Pietrelor.
Simfonia Pietrelor este urma unei erupții petrecute în urmă cu aproximativ 128.000 de ani. Lava, provenită din vulcanismul care a modelat această parte a Podișului Armeniei, s-a revărsat pe o distanță de circa treisprezece kilometri și s-a strâns într-un strat gros în valea Azatului. Pe măsură ce s-a răcit, bazaltul s-a contractat și s-a fisurat într-o rețea de poligoane. Crăpăturile au pătruns treptat în masa de lavă, despărțind-o în coloane cu cinci, șase sau mai multe laturi. Forma lor regulată nu a fost sculptată de apă: râul a săpat ulterior canionul și a îndepărtat roca din jur, scoțând la lumină interiorul vechii curgeri de lavă.
Coloanele se formează perpendicular pe suprafața prin care lava pierde căldură. De aceea, unele coboară vertical, în timp ce altele se curbează, se desfac în evantai sau par suspendate deasupra drumului. La Garni, ele ating pe alocuri aproape cincizeci de metri, iar succesiunea lor compactă explică asemănarea cu tuburile unei orgi uriașe. Formațiunea, cunoscută oficial și sub numele de „Orga de Bazalt”, este astăzi protejată ca monument natural și a fost inclusă, împreună cu complexul arheologic de la Garni, pe lista indicativă a patrimoniului mondial UNESCO.
După ce-am terminat cu admiratul am revenit în sat pe un alt drum, mai bunicel. Apoi a urmat îmbarcarea în autocar și bye-bye Garni, ne-am întors în Yerevan.
Am mai făcut o singură oprire pe drum, la un punct panoramic de unde se vedea întreaga câmpie a Araratului și, în cazul în care condițiile atmosferice erau favorabile, însuși Muntele Ararat.
N-a fost să fie de data asta. Tigran ne prevenise. Muntele lor era taman ca o femeie frumoasă dar capricioasă ce hotărăște singură dacă-și va dezvălui fața sau o va ține ascunsă după un văl.
Mda … asta e … Dar și mâine e o zi.
AncaHM
Sunt Ulițarnica, adică acea parte a sufletului Mihaelei care ia ulițele la pas prin cât mai multe cotloane ale Pământului. Dacă sunteți curioși să vedeți lumea prin alți ochi, poftiți de frunzăriți !
Poate ți-ar plăcea și următoarele ...
Yerevan jurnal caucazian - capitolul 11
Nasul – suvenirul meu armenesc jurnal caucazian - epilog armenesc
