Încă de la Revoluția cognitivă, Sapiens a trăit într-o realitate duală. Pe de o parte, realitatea obiectivă a râurilor, a copacilor și a leilor; iar pe de altă parte, realitatea imaginară a zeilor, națiunilor și corporațiilor. Odată cu trecerea timpului, realitatea imaginată a devenit din ce în ce mai puternică, astfel încât azi supraviețuirea râurilor, a copacilor și a leilor depinde de grațiile entităților imaginate cum ar fi Statele Unite și Google.
Yuval Noah Harari – Sapiens: O scurtă istorie a omenirii
Catedrala armenilor din Ecimiadzin intră ușor în categoria realităților imaginate ce sunt mai puternice decât realitatea strict materială a unor pietre clădite peste alte pietre.
Dac-ar fi să iau de bune cele citite în Sapiens ( și sunt foarte tentată s-o fac ) atunci noi, oamenii, ne-am desprins de lumea animalelor în momentul în care am început să bârfim între noi ( asta ar fi revoluția cognitivă ) și mai ales când am început să inventăm povești. Povești care au reușit să ne înflăcăreze imaginația, să ne stârnească devotamentele și iluziile c-am contribui la ceva măreț. Povești care s-au metamorfozat cu timpul în mituri, ideologii, credințe, coduri morale. Bârfele pot strânge laolaltă zeci de oameni, poveștile reușite pot aduna mii. Cărămizile din care sunt clădite civilizațiile noastre de azi sunt tocmai poveștile ce ne-au plăcut mai mult.
Catedrala armenilor din Ecimiadzin are o poveste ce-a fost scrisă acum mai bine de 1000 de ani. În ea sunt spuse pățaniile unui rege păgân pe nume Trdat ( Tiridates ), un prigonitor al creștinilor ce-a fost însănătoșit în mod miraculos atât trupește cât și sufletește de un sfânt creștin pe nume Grigore. Convins de puterea Dumnezeului celui nou, regele s-a convertit la creștinism împreună cu toți supușii săi (s-a întâmplat cu-adevarat în anul 301). Iar pe Grigore l-au supranumit Luminătorul și l-au așezat în fruntea noii Biserici. Se mai povestește că, în timp ce medita la bunăstarea noii lumi pe care trebuia s-o construiască, Grigore ar fi avut o viziune a lui Hristos lovind pământul cu un ciocan și aruncând în acel loc o clădire mare ce-avea în vârf o cruce. Convins de voința divină, Grigore s-a apucat să construiască în Vagharchapat, c-așa se chema pe vremea aceea capitala lui Trdat, biserica apărută în vis. Și de-atunci există pe lumea asta Catedrala din Ecimiadzin, biserica din locul pogorârii celui Unuia-născut, Vaticanul armenilor după cum ni l-a prezentat Tigran.
Biserica ridicată la începutul primului mileniu nu mai există demult. Au trecut peste ea perșii, turcii, mongolii și alte lifte păgâne. A fost distrusă și reclădită de multe ori și a reușit să rămână pentru armeni cel mai prețuit loc de pe planetă, în tot acest timp. În jurul ei s-au strâns refugiații sosiți din Turcia în timpul genocidului din 1915.
O excursie în Armenia fără o vizită la Ecimiadzin ar fi fost ciuntită.
Catedrala din Ecimiadzin
Din Erevan până în Ecimiadzin sunt doar vreo 20 km, am ajuns repede la destinație. Din păcate pentru noi părticica de poveste pe care am citit-o n-a fost dintre cele mai reușite, catedrala era închisă pentru renovare. Ne-am învârtit puțin în jurul ei, doar cât să-i admirăm poarta, apoi am plecat mai departe.
Incinta mănăstirii din Ecimiadzin e mare. Pe lângă catedrală se află aici și clădirile catolicosatului armean, un seminar teologic și un muzeu celebru ce conține numeroase obiecte de cult foarte vechi, miniaturi și manuscrise, dar și sulița de la Geghard – cea care face concurență Lăncii Destinului din Viena. Nici muzeul nu l-am vizitat. Am intrat doar într-o biserică mai mică, construită recent, aflată lângă un monument ce comemorează genocidul armean din 1915.
Biserica Sfânta Hripsime
A doua oprire am făcut-o la o biserică ce poartă numele unei sfinte ce-a fost martirizată de regele Tiridates, Sfânta Hripsime.
Se povestește că Hripsime ar fi fost o prea frumoasă călugăriță care i-a trezit interesul împăratului roman Dioclețian. Ca să scape de avansurile lui a trebuit să fugă în Alexandria și mai apoi în Armenia. Dar nici la capătul lumii n-a scăpat de căpcăuni. La îndemnul împăratului sau din proprie inițiativă ( părerile sunt împărțite ) Tiridates a dat ordin ca Hripsime să fie omorâtă în chinuri împreună cu întreaga comunitate de călugărițe din care făcea parte. După măcel însă, capcăunii fost cu toții pedepsiți de Dumnezeu care le-a cam luat mințile, înclusiv regelui. În disperare de cauză Tiridates l-a chemat pe Grigore Luminătorul ca să-l lecuiască de sminteală. Mai departe se știe povestea. Și uite-așa, Hripsime a fost buturuga care a răsturnat carul mare, moartea ei a pornit tăvălugul care a determinat înființarea primului stat creștin din lume.
Bisericuța pe care am vizitat-o noi nu e cea de pe vremea lui Tiridates, a fost construită în anul 618 în locul uneia mai vechi. E mititică și întunecoasă ca mai toate bisericile armenești. Sub altar se găsește mormântul lui Hripsime.
Catedrala Zvartnots
Înainte de-a ne întoarce în Yerevan am mai făcut o scurtă oprire la ruinele catedralei Zvartnots, aflate în drum.
Dacă sorții îi erau favorabili, Zvartnots ar fi trebuit să fie cea mai mare și mai frumoasă catedrală din Armenia, cea mai mare „grotă” armenească construită de mâna omului. Dar n-a fost să fie. Biserica a fost ridicată în secolul al 7-lea, la ordinele catolicosului de-atunci, dar a fost distrusă în secolul al 10-lea de un cutremur.
Povestea ei n-a fost destul de puternică pentru a fi continuată până în zilele noastre. Călătorul găsește aici câteva coloane ce stau în picioare datorită muncii de restaurare făcute în jurul anului 1900. În rest, doar pietre împrăștiate care-încotro prin iarbă, spre bucuria șerpilor și-a șopârlelor.
Și cam atât despre Ecimiadzin. Recunosc, mi-au plăcut mult mai mult mănăstirile Haghpat și Geghard. Dacă voi mai ajunge vreodată în Armenia, asta am să încerc să fac, am să mă duc la vânătoare de mănăstiri în cele mai îndepărtate și mai izolate colțuri de țară.
Fii primul care comentează