Bisericile din Ecimiadzin - 🇦🇲 Armenia

Încă de la Revoluția cognitivă, Sapiens a trăit într-o realitate duală. Pe de o parte, realitatea obiectivă a râurilor, a copacilor și a leilor; iar pe de altă parte, realitatea imaginară a zeilor, națiunilor și corporațiilor. Odată cu trecerea timpului, realitatea imaginată a devenit din ce în ce mai puternică, astfel încât azi supraviețuirea râurilor, a copacilor și a leilor depinde de grațiile entităților imaginate cum ar fi Statele Unite și Google.
Yuval Noah Harari – Sapiens: O scurtă istorie a omenirii

După părerea mea, Catedrala armenilor din Ecimiadzin intră ușor în categoria realităților imaginate ce sunt mai puternice decât realitatea strict materială a unor pietre clădite peste alte pietre.

Dac-ar fi să iau de bune cele citite în Sapiens ( și sunt foarte tentată s-o fac ) atunci noi, oamenii, ne-am desprins de lumea animalelor în momentul în care am început să bârfim între noi și mai ales când am început să inventăm povești. Povești care au reușit să ne înflăcăreze imaginația, să ne stârnească devotamentele și iluziile că am contribui la ceva măreț. Povești care s-au metamorfozat cu timpul în mituri, ideologii, credințe, coduri morale. Bârfele pot strânge laolaltă zeci de oameni, poveștile reușite pot aduna mii. Cărămizile din care sunt clădite civilizațiile noastre de azi sunt tocmai poveștile ce ne-au plăcut mai mult.

Catedrala armenilor din Ecimiadzin are o poveste ce-a fost scrisă acum mai bine de 1000 de ani. În ea sunt spuse pățaniile unui rege păgân pe nume Trdat ( Tiridates ), un prigonitor al creștinilor ce-a fost însănătoșit în mod miraculos atât trupește cât și sufletește de un sfânt creștin pe nume Grigore. Convins de puterea Dumnezeului celui nou, regele s-a convertit la creștinism împreună cu toți supușii săi. Aceste lucruri s-au întâmplat, conform tradițiilor, în anul 301. Iar pe Grigore l-au supranumit Luminătorul și l-au așezat în fruntea noii Biserici. Se mai povestește că, în timp ce medita la bunăstarea noii lumi pe care trebuia s-o construiască, Grigore ar fi avut o viziune a lui Hristos lovind pământul cu un ciocan și aruncând în acel loc o clădire mare ce-avea în vârf o cruce. Convins de voința divină, Grigore s-a apucat să construiască în Vagharchapat, că așa se chema pe vremea aceea capitala lui Trdat, biserica apărută în vis. Și de-atunci există pe lumea asta Catedrala din Ecimiadzin, biserica din locul pogorârii celui Unuia-născut, Vaticanul armenilor după cum ni l-a prezentat Tigran.

Tradiția armeană pune convertirea regelui Tiridates al III-lea pe seama miracolului săvârșit de Grigorie Luminătorul. Istoricii cred însă că hotărârea a avut și motive politice. La începutul secolului al IV-lea, Armenia se afla prinsă între două mari imperii rivale: Roma și Persia sasanidă. Dinastia armeană Arșakuni era de origine partă, dar își datora tronul sprijinului roman. În același timp, noul Imperiu Persan încerca să-și impună autoritatea și religia oficială, zoroastrismul.

Adoptarea creștinismului i-a oferit regelui o cale de a se desprinde de influența religioasă a Persiei și, în același timp, de a-și consolida propria autoritate asupra nobilimii și templelor păgâne. Comunități creștine existau deja în Armenia, însă convertirea curții regale a transformat o credință răspândită local în religie de stat. Procesul nu s-a încheiat peste noapte și nici n-a fost lipsit de violențe. Templele vechilor zei au fost închise sau transformate în biserici, iar creștinarea întregii țări a durat mai multe generații.

Data tradițională a convertirii este anul 301, deși unii istorici o plasează câțiva ani mai târziu. Indiferent de cronologia exactă, Armenia rămâne primul stat care a făcut din creștinism religie oficială, cu mai bine de un deceniu înaintea Imperiului Roman.

Biserica ridicată la începutul primului mileniu nu mai există demult. Au trecut peste ea perșii, turcii, mongolii și alte lifte păgâne. A fost distrusă și reclădită de multe ori și a reușit să rămână pentru armeni cel mai prețuit loc de pe planetă, în tot acest timp. În jurul ei s-au strâns refugiații sosiți din Turcia în timpul genocidului din 1915.

O excursie în Armenia fără o vizită la Ecimiadzin ar fi fost ciuntită.

Catedrala din Ecimiadzin

Din Erevan până în Ecimiadzin sunt doar vreo 20 km, am ajuns repede la destinație. Din păcate pentru noi părticica de poveste pe care am citit-o n-a fost dintre cele mai reușite, catedrala era închisă pentru renovare. Ne-am învârtit puțin în jurul ei, doar cât să-i admirăm poarta, apoi am plecat mai departe.

Incinta mănăstirii din Ecimiadzin e mare. Pe lângă catedrală se află aici și clădirile catolicosatului armean, un seminar teologic și un muzeu celebru ce conține numeroase obiecte de cult foarte vechi, miniaturi și manuscrise, dar și sulița de la Geghard – cea care face concurență Lăncii Destinului din Viena. Nici muzeul nu l-am vizitat. Am intrat doar într-o biserică mai mică, construită recent, aflată lângă un monument ce comemorează genocidul armean din 1915.

La prima vedere pare un miracol al istoriei că Ecimiadzin a rămas vreme de aproape șaptesprezece secole centrul spiritual al armenilor. În realitate, lucrurile sunt ceva mai complicate. Scaunul catolicosului nu a rămas permanent aici. De-a lungul Evului Mediu el s-a mutat de mai multe ori, urmând capitalele regatului sau refugiindu-se din calea invaziilor. Timp de aproape trei sute de ani s-a aflat chiar în Regatul Armeniei Ciliciene, la Sis, pe țărmul Mediteranei.

Ecimiadzinul nu și-a pierdut însă niciodată prestigiul. Aici, potrivit tradiției, Grigore Luminătorul a avut viziunea în care Hristos i-a arătat locul unde trebuia ridicată prima catedrală a Armeniei. Aici era legată memoria convertirii regelui Tiridates și a nașterii primului stat creștin. Pentru armeni, acesta rămânea locul de origine al Bisericii lor, chiar și atunci când conducerea ei se afla la sute de kilometri depărtare.

În anul 1441, după dispariția Regatului Ciliciei, un sinod al episcopilor armeni a hotărât readucerea scaunului catolicosal la Ecimiadzin. Alegerea nu urmărea doar un loc mai sigur, ci întoarcerea la izvorul legitim al tradiției armene. De atunci, Ecimiadzin a rămas reședința Catolicosului Tuturor Armenilor și unul dintre cele mai puternice simboluri ale continuității unei națiuni care și-a pierdut de multe ori statul, dar nu și Biserica.

Pactul dintre Grigore Luminătorul și regele Tiridates al III-lea

În porticul de la intrare. Doar până aici am ajuns

Monumentul și biserica ridicate pentru a comemora genocidul din 1915

Biserica Sfanta Gaiana aflată în următoartea curte și Araratul

Biserica Sfânta Hripsime

A doua oprire am făcut-o la o biserică ce poartă numele unei sfinte ce-a fost martirizată de regele Tiridates, Sfânta Hripsime.

Se povestește că Hripsime ar fi fost o prea frumoasă călugăriță care i-a trezit interesul împăratului roman Dioclețian. Ca să scape de avansurile lui a trebuit să fugă în Alexandria și mai apoi în Armenia. Dar nici la capătul lumii n-a scăpat de căpcăuni. La îndemnul împăratului sau din proprie inițiativă, părerile sunt împărțite, Tiridates a dat ordin ca Hripsime să fie omorâtă în chinuri împreună cu întreaga comunitate de călugărițe din care făcea parte. După măcel însă, prigonitorii au fost cu toții pedepsiți de Dumnezeu care le-a cam luat mințile, înclusiv regelui. În disperare de cauză Tiridates l-a chemat pe Grigore Luminătorul ca să-l lecuiască de sminteală. Mai departe se știe povestea. Și uite-așa, Hripsime a fost buturuga care a răsturnat carul mare, moartea ei a pornit tăvălugul care a determinat înființarea primului stat creștin din lume.

Bisericuța pe care am vizitat-o noi nu e cea de pe vremea lui Tiridates, a fost construită în anul 618 în locul uneia mai vechi. E mititică și întunecoasă ca mai toate bisericile armenești. Sub altar se găsește mormântul lui Hripsime.

Catedrala Zvartnots

Înainte de-a ne întoarce în Yerevan am mai făcut o scurtă oprire la ruinele catedralei Zvartnots, aflate în drum.

Dacă sorții îi erau favorabili, Zvartnots ar fi trebuit să fie cea mai mare și mai frumoasă catedrală din Armenia, cea mai mare „grotă” armenească construită de mâna omului. Dar n-a fost să fie. Biserica a fost ridicată în secolul al 7-lea, la ordinele catolicosului de-atunci, dar a fost distrusă în secolul al 10-lea de un cutremur.

Povestea ei n-a fost destul de puternică pentru a fi continuată până în zilele noastre. N-a avut parte nici de un miracol, nici de un centru ecleziastic, nici de refugiați care să se strângă în jurul ei. Călătorul găsește aici câteva coloane ce stau în picioare datorită muncii de restaurare făcute în jurul anului 1900. În rest, doar pietre împrăștiate care-încotro prin iarbă, spre bucuria șerpilor și-a șopârlelor.

Și cam atât despre Ecimiadzin. Recunosc, mi-au plăcut mult mai mult mănăstirile Haghpat și Geghard. Dacă voi mai ajunge vreodată în Armenia, asta am să încerc să fac, am să mă duc la vânătoare de mănăstiri în cele mai îndepărtate și mai izolate colțuri de țară.