25 aprilie, a doua zi petrecută în Armenia. Ca pentru a compensa cumva corvoada zilei precedente, cei doi ghizi ai noștri ne-au anunțat că în acea zi vom avea un program foarte ușor. Urma să mergem doar vreo 60 de kilometri spre est de Yerevan până se înfunda drumul în canionul văii Azat. Ne aștepta acolo o mănăstire cu totul specială, înscrisă și ea pe listele UNESCO, Geghardavank pe numele ei ( în paranteză fie spus, vank înseamnă mănăstire pe armenește ). La întoarcere urma să mai facem o oprire la templul păgân din Garni. Tot programul ăsta ne ocupa doar o jumătate de zi, în cealaltă jumătate aveam program de voie prin Yerevan, fiecare după cum îl tăia capul și după cum îl țineau puterile.
Drumul până la Geghardavank n-a fost greu și nici foarte rău. Ajunși la destinație ne-am minunat iarăși de frumusețea locului în care au ales armenii să-și construiască mândră mănăstire, pe Azat în jos pe un mal frumos. În secolul al 4-lea, când se spune c-a fost ridicată aici prima ctitorie, trebuie să fi fost un loc rupt de lume. De jur împrejurul nostru se ridicau pereți înalți de stâncă iar la picioarele lor stătea pitită mănăstirea, înconjurată de ziduri de piatră și îmbrăcată parcă în straie de camuflaj. Abia de-o puteai deosebi de stâncile din jur.
Înainte de-a păși în curtea mănăstirii, Tigran ne-a atras atenția asupra unei grote aflate la câțiva metri deasupra capului nostru. Spunea el că ruinele ce se vedeau acolo ar fi fost rămășițe ale primei mănăstiri ridicate aici – pe nume Ayrivank, mănăstirea din stâncă – de către însuși Grigorie Luminătorul primul catolicos al bisericii armeene. Din păcate, acea mănăstire a fost rasă de pe fața pământului în timpul cuceririi arabe.
Geghardavank cea din zilele noastre a fost refăcută în secolul al 13-lea, în timpul reconquistei caucaziene a reginei Tamar a Georgiei. Pe vremea aceea era un important centru de cultură, o mulțime de învățati armeni au trăit aici, o grămadă de manuscrise au fost migălite și împodobite în scriptoriile ei. Din fericire a rămas aproape neschimbată de atunci cu toate c-au trecut și peste ea războaie și cutremure. Nu mai e o mănăstire activă de multă vreme ci doar biserică și loc de pelerinaj.
Numele de astăzi al mănăstirii – pe românește Mănăstirea Suliței – provine de la o relicvă prețioasă ce-a fost adusă în Armenia de apostolul Tadeu încă din primul secol. E vorba de sulița cu care a fost împuns Iisus pe cruce de către soldatul roman Longinus. Oare ce părere or avea cei de la Vatican sau Viena despre pretenția asta?
Geghardavank e cu totul deosebită pentru că trei sferturi din ea e săpată în stâncă. Spre deosebire de Haghpat, aici nu ți se mai pare că te afli într-o grotă, chiar ești, chit că e săpată de mâna omului.
Vizita noastră n-a fost foarte lungă, am trecut pe rând prin toate încăperile acelea întunecoase întrebându-ne câți zeci de ani le-or fi trebuit meșterilor să le cioplească. Și aici mi-au plăcut mult crucile desenate în piatră, dantelăria lor frumoasă.
Am să înghesui sub fotografii povestea vizitei noastre.
Două lucruri m-au impresionat în mod deosebit la mănăstirea Geghard. Primul e legat de modul în care au fost construite bisericuțele ce o compun. Se presupune că cioplitorii au început lucrul cu oculus, acea deschizătură din cupolă ce e singura fereastră prin care încăperile comunică cu exteriorul.
Al doilea e legat de acustica deosebită a peșterilor. Daniela, colega mea de bancă din autocar a reușit să înregistreze o bucată cântată de un cor în biserica de la etaj. Iacătă ce frumos sună …
La poalele dealului mănăstirii erau adunați ( ca pe la noi ) o mulțime de neguțători ce vindeau tot feluri de bunătăți comestibile și suveniruri. Eu una a trebuit să înghit în sec și să plec repede mai departe pentru că fusesem leneșă și nu binevoisem să schimb euroi în drami armenești. Noroc cu ceilalți. Tamara ne-a servit cu cozonac, Florin cu șorici din aceia roșii dintr-un soi de marmeladă foarte uscată.
Până s-ajungem în Garni am avut cu ce-mi ocupa timpul.
Fii primul care comentează