Mănăstirea Haghpat
jurnal caucazian - capitolul 8

24 aprilie. Am plecat dimineața din Tbilisi și, dacă îmi aduc bine aminte, după un ceas și jumătate am ajuns la granița cu Armenia. Trecerea frontierei am făcut-o foarte ușor. De data aceasta Florin, ghidul român care ne-a însoțit de-a lungul întregii excursii caucaziene, s-a șmecherit și a negociat ca autocarul nostru, cu tot cu bagaje, să ajungă până la intrarea în cealaltă țară. Am scăpat așadar de târârea valizelor după noi dintr-o vamă în alta, le-am manevrat doar cât am stat la coadă la ghișeul de control pașapoarte pe partea armenească.

Până să ne pescuiască noul autocar și noul ghid, până să ne regrupăm cu toții, am intrat în vorbă cu un alt ghid armean ce-și aștepta mușterii la graniță. Era curios să știe de unde venim, dacă eram prieteni sau dușmani, care erau planurile noastre de bătaie. De la el am aflat că intram în țară tocmai în ziua în care armenii comemorează genocidul îndurat în 1915. Aveți ghinion, zicea noul nostru prieten, în Yerevan va fi o mare înghesuială. Astăzi toată lumea urcă cu flori și torțe sus pe muntele Tsitsernakaberd pentru a onora morții. Dar noi mai aveam cale lungă până în Yerevan și, fără s-o știm încă, aveam de înfruntat cea mai grea zi pe care am petrecut-o în Caucaz.

Pe hârtie lucrurile stăteau bine. Trebuia să vizităm un singur obiectiv, mănăstirea Haghpat, aflată foarte aproape de granița cu Georgia iar apoi aveam de mers vreo 200 km până în capitală, pe drumuri de munte e drept, dar care, în mintea noastră, n-aveau cum să ne coste mai mult de 4 ceasuri. Ghinion ! A durat dublu, cel puțin. Șoselele din Armenia mi-au redeșteptat triste amintiri. Așa arătau și șoselele românești prin 1990, ciuruite toate, pline de gropi și cu asfaltul lipsă în locurile în care a fost luat de ape. Țin minte și-acum cu amărăciune expediția mea de-atunci de la Arad la Deva, interminabilă, aveam impresia că n-aveam să mai ajung vreodată la destinație.

Așa a fost și prima zi petrecută în Armenia. Eroul zilei a fost fără doar și poate șoferul nostru. În prima parte a zilei și-a condus ditamai autocarul cu delicatețe pe drumurile acelea imposibil de înguste (M6), prin noroaie, printre mormane de bolovani căzuți în mijlocul drumului. Nici după ce-am ieșit din munți și-am trecut de Vanadzor (M8) n-a fost ușor, drumurile erau stricate rău, abia apuca săracul să prindă nițică viteză și trebuia să pună frână. Abia după ce-am trecut de Dilijan și-am intrat pe M4 situația s-a îmbunătățit considerabil. Din fericire, la întoarcerea în Georgia am mers doar pe acest simpatic M4 care, deși un pic mai lung, era mult-mult mai bun.

Făcând abstracție de drum, efortul a meritat cu prisosință. În sfârșit vedeam și eu Munții Caucaz – în cazul de față Caucazul Mic. Pădurile erau mai sfrijite decât la noi, copacii mai mititei, probabil solul e mult mai subțire decât în Carpați și copacii nu pot crește prea înalți. Vremea începea să țină cu noi, soarele strălucea sus pe cer, peisajele ce ni se derulau prin fața ochilor de la fereastra autocarului erau spectaculoase iar Tigran, ghidul nostru armean, ne spunea povești despre țărișoara lui și-și cerea mereu scuze pentru starea drumurilor.

În momentul în care am ajuns la mănăstirea Haghpat mi-au trecut toate supărările. Loc mai frumos ca acela de mult timp nu mi-a fost dat să văd.

Mănăstirea Haghpat

Mănăstirea Haghpat mi s-a părut că stă așezată pe scena unui amfiteatru. De jur împrejurul ei se deschideau spații largi, pășuni de-un verde crud presărate cu tufe încă înflorite, mărginite de prăpăstii adânci. În depărtare zarea era închisă de crestele înzăpezite ale munților.

Adevărul e că mănăstirea asta m-a impresionat cel mai tare. Chiar și-acum după ce m-am întoars acasă, după ce-am mai văzut și alte biserici armenești și georgiene, tot ea a rămas pe locul întâi în preferințele mele, îmi revine mereu și mereu în minte. Am să dau vina pe șocul pe care l-am avut după ce-am intrat în Surb Nshan, cea mai mare dintre bisericile complexului și prima mănăstire armeană în care am pus piciorul. Nu mă așteptam deloc la așa ceva.

Intrasem parcă într-o peșteră îngropată în burta Mamei Pământ. Era mare, rotundă, tenebroasă și rece, fără nici o fereastră. În cupola sprijinită de patru stâlpi zdraveni se deschidea spre cer un oculus. Un firișor plăpând de lumină se strecura prin acea deschizătură, cât să ne ajute să bâjbâim prin întuneric. Stând eu acolo buimăcită, mi-a trecut prin cap ideea trăznită că de fapt n-aș fi într-o biserică creștină ci într-o peșteră a lui Mithra. Un loc al misterelor, unde sufletul e nevoit să coboare în adâncuri ca într-o moarte simbolică doar pentru a renaște și a se întoarce fără de pată în lumea noastră.

Mai târziu aveam să observ că multe biserici armenești îmi dădeau aceeași senzație. Creștinismul lor părea ieșit direct din munți și din piatră, nu coborât din marile orașe mediteraneene ale Imperiului Roman. Nu avea nimic triumfal sau luminos. Era un creștinism sever, retras în sine, aproape subpământean. Și tot acolo m-am gândit, poate greșit, că răzvrătirile miafizite ale bisericii armenești se trag tocmai din obișnuința de-a privi lumea prin ochelarii vechilor credințe religioase. Ce și-or fi zis preoții veniți la adunare, în vremurile acelea de demult ale Conciliului de la Calcedon, ia să-i lăsăm pe grecii și romanii ăștia să-și bată capul cu multiplele naturi și persona ale lui Hristos. Dumnezeul nostru e unul și indivizibil, pa și la revedere.

După ce-am pășit în naos mi-a mai venit inima la loc. Aici era lumină suficientă. Altarul nu era ascuns ca la noi, exista o perdea agățată de-o sfoară dar era trasă de-o parte. Pe el stătea o frumoasă cruce armeană cioplită în piatră iar de pe perete ne privea binevoitor un Christ Pantocrator. Așa parcă mai veneam de-acasă.

Surb Nshan nu este singura biserică din complexul mănăstiresc din Haghpat. Lângă ea am găsit o alta, închinată lui Sourb Grigor, Sfântul Grigorie Luminătorul primul catolicos al bisericii armene, cel care l-a convertit pe regele Trdat ( Tiridates ) cel Mare la creştinism. Armenia a fost primul stat care a adoptat religia creștină, în anul 301.

Și această biserică e construită după același tipic, o sală mare întunecoasă acoperită de-o boltă în care se deschide un oculus. Am intrat apoi într-o capelă mai mititică și în Scriptorium. În podelele acestuia din urmă erau niște găuri în care, se spune, călugării își ascundeau prețioasele manuscrise anluminate în vremuri de răstriște.

Cel puțin așa ne-a povestit Tigran.

Tot la această mănăstire m-am îndrăgostit pe loc și iremediabil de crucile armenești sculptate în piatră, pe nume hacikar. Sunt atât de specifice Armeniei încât au devenit aproape un simbol național. Nu sunt simple cruci funerare ci adevărate monumente de piatră ridicate pentru pomenirea morților, pentru ocrotire sau pentru a marca un eveniment important.

Sunt adevărate dantelării în piatră. Crucea pare mai degrabă un pom al vieții ce se înalță spre ceruri dintr-un disc solar. Brațele ei se desfac în lujeri, frunze și împletituri fără sfârșit, de parcă piatra însăși ar fi prins rădăcini și-ar fi început să crească. Aproape niciodată nu inspiră suferință sau moarte. Chiar și atunci când sunt așezate pe morminte, aceste cruci par a-i promite celui aflat sub pământ nu Judecata de Apoi ci verdele și răcoarea unor grădini paradisiace.

Mă întreb dacă nu cumva și aici supraviețuiește ceva din vechile credințe ale locului. Armenia a fost creștinată foarte devreme, dar privind aceste hacikaruri ai impresia că noua religie nu a distrus lumea veche ci a crescut direct peste ea, asemenea unui lujer altoit pe un trunchi mai bătrân.

Dac-ar fi să-l comparăm cu mănăstirile noastre, complexul mănăstiresc din Haghpat e necăjit rău. Pare uitat de lume, neîngrijit și abandonat. Haghpat nu mai e mănăstire activă de foarte multă vreme și-au trecut peste el veacuri, războaie, cutremure și o stăpânire bolșevică.  Nu e complet izolat de lume, sub zidurile lui stă înghesuit un sătuc. Poate în viitor, dacă lucrurile se vor liniști și Armenia va cădea la pace cu vecinii ei turci, va mai exista o perioadă de glorie pentru mănâstirea Haghpat.

În sătucul de lângă mănăstire am făcut noi pauza de prânz – dușmanul meu numărul unu din excursia prin Caucaz, ce să fac nu pot flămânzi de trei ori pe zi. Măcar aici am avut ce face nu m-am enervat prea tare. M-am bucurat de liniște și de aer curat, am stat ca pisoiul la soare, am urmărit doi vulturei ce planau în cercuri deasupra prăpăstiilor.

Și cam atât. După prânz ne-am îmbarcat în autocar și-am purces la un drum ce parcă nu se mai termina. Am mai făcut o scurtă pauză tehnică într-o stațiune de munte pe nume Dilijan care, cu totată reclama de care i-a făcut-o Tigran, n-a reușit să mă impresioneze defel. O fi ea mai prietenoasă în timpul verii, nu zic nu. Acum mi s-a părut doar dezolantă.

Începând cu Dilijan drumurile au devenit practicabile. La un moment dat am intrat chiar și pe o autostradă. În aceste condiții kilometri au fost înghițiți cu repeziciune. Pe înserat Lacul Sevan ni s-a prezentat într-o lumină foarte frumoasă iar în apropiere de Erevan l-am putut întrezări pe însuși Muntele Ararat. Înghesuiala promisă de noul nostru prieten din vamă se risipise între timp, hotelul era bun și aproape de centru, … ce să mai cârcotesc. Auspiciile ne erau din nou favorabile.

Totul e bine când se termină cu bine 🙂 .