Iată-ne ajunși și-n faza în care urma să savurăm pe îndelete orașul Yerevan. Până acum îl zărisem doar din goana autocarului, seara la sosire și dimineața, în drum spre Garni și mănăstirea Geghard. Primele impresii nu-i erau deloc favorabile. Orașul părea un imens șantier de construcții. Unele drumuri acum se nășteau, la fel și clădirile moderne ce încercau să spargă monotonia blocurilor din perioada comunistă ce arătau la fel de urât acolo ca și acasă. Abia după ce-am început să-l străbat la pas, e drept, mai mult prin centru, m-am mai împăcat nițel cu Yerevanul.
Teoretic, Yerevan are 2800 de ani și se laudă c-ar fi cel mai vechi oraș care a fost locuit neîntrerupt din antichitare și până în ziua de azi. Pe un deal al orașului se pot vizita ruinele cetătii Erebuni, ce-a fost ridicată în anul 782 î.e.n de regii din Urartu pe vremea când stăpâneau zona lacului Van, a câmpiei Araratului și-a muntelui Ararat însuși, teritorii considerate a fi leagănul civilizației armenești.
Practic, Yerevan nu are mai mult de 100 și ceva de ani. Călătorul zilelor noastre are șanse minime de-a găsi ceva mai vechi de-atât când îl vizitează. Adevărul e că orașul a fost mai degrabă o cetate de graniță și a stat mereu în umbra vechilor capitale armenești Kars și Ani, pierdute astăzi. Importanța i-a crescut abia după prăpădul îndurat de armeni la începutul secolului 20, când a fost copleșit de refugiații sosiți din terioriile turcești ce fugeau de epurarea etnică pusă la cale de conducătorii Imperiului Otoman. Atunci a devenit, pentru scurt timp, capitala primei republici independente armenești. Iar după ce tratatele de pace încheiate de mai marii zilei după primul război mondial au stabilit granițele fără să țină cont de dorința și de istoria armenilor, după ce armata roșie a recucerit Caucazul, Yerevan a devenit capitala RSS (republicii socialiste sovietice) Armenenești.
In acea vreme s-a născut cea mai mare parte a orașului de astăzi. Principalul responsabil de aspectul lui actual e un arhitect pe nume Alexandru Tamanian ce a creat primul plan general al orașului modern Yerevan. Transformarea a fost profundă, micul oraș provincial a fost ras de pe suprafața pământului iar în locul lui a răsărit o capitală modernă, de culoare roz în principal dar și cenușie, din pricina plăcilor din tuf vulcanic folosite pentru acoperirea fațadelor clădirilor. Tamarian a proiectat și Piața Republicii, inima de astăzi a orașului, locul în care am tot revenit și care a fost punctul principal de reper pe care mi l-am luat pe când umblam aiurea prin oraș.
După părerea mea, timpul pe care l-am avut la dispoziție în Yerevan a fost mult prea lung. Aș fi preferat mai degrabă să fi mers în vizită pe la alte mănăstiri decât să umblu teleleu pe străzile orașului. Am avut chiar și o tentativă de evadare și-am inspectat oferta firmelor locale care organizau excursii de-o zi în jur. M-am dezumflat repede, niciuna nu se potrivea cu timpul pe care îl aveam eu la dispoziție, așa că am rămas încolonată în programul oficial al excursiei noastre. Una peste alta, n-aș putea spune că mi-a plăcut în mod deosebit orașul Yerevan. În schimb mi-au plăcut oamenii, păreau bine dispuși cu toții, amabili, relaxați. Deși, teoretic, ar fi trebuit să fie mai nemulțumiți decât noi – nivel de trai mai mic, corupție mare – n-am simțit deloc iritarea și țâfnele cu care sunt obișnuită acasă.
Prima după amiază în Yerevan
Incursiunea noastră citadină a început cu Parcul Victoriei, obiectiv cocoțat pe unul din dealurile Yerevanului. Acolo ne-a dus autocarul după ce ne-am întors din excursia în Garni și Geghard.
Am fost întâmpinați de-o statuie imensă, ce-a înlocuit o mai veche statuie de-a lui Stalin, reprezentând-o pe Mama Armenia. Era severă tare mama asta, ținea o sabie în mână și era înconjurată de un arsenal militar, să le fie clar dușmanilor Armeniei. De pe balconul construit în fața ei se deschidea o frumoasă panoramă asupra orașului. Din păcate pentru noi atmosfera nu era tocmai clară iar muntele Ararat era ascuns în ceață aproape în întregime.
N-am stat mult la picioarele Mamei Armenia. Autocarul ne-a dus apoi până în Piața Republicii unde ne-a și abandonat pentru pauza de masă, inamicul meu declarat. Cum foame nu-mi era am părăsit grupul și-am pornit-o la drum încotro vedeam cu ochii ( și cu GPS-ul ). M-am învârtit restul zilei printre clădiri roz, părculețe (unele îngrijite, altele ba ) și-am salutat o grămadă de personalități armenești reprezentate în nenumărate statui împrăștiate prin tot orașul. Păcat că în 90% din cazuri n-am recunoscut personajul, semn clar că nu știam prea multe lucruri din istoria armenilor. Apoi am eșuat în două piețe destinate parcă taman turiștilor plictisiți ce nu știu cu ce să-și ocupe timpul prin oraș: una plină ochi cu obiecte artizanale și suveniruri de adus acasă iar cealaltă plină cu bunătăți dulci, fructe uscate sau confiate. Abia spre seară m-am întors la hotel.
A doua zi în Yerevan
În ziua următoare a avut loc și vizita noastră oficială prin Yerevan pe care am început-o la Complexul Cascadelor.
Autocarul ne-a lăsat în fața statuii lui Alexandru Tamanian, ce părea că încă-și mai bate capul cu planurile orașului, sugerându-ne poate c-ar mai fi multe lucruri de făcut în orașul său. În spatele lui am găsit un parc plin de statui care mai de care mai moderne și mai trăznite. În continuare se zăreau și Cascadele, deloc adevărate, ci fântâni arteziene amenajate pe câteva etaje ce urcau unul din dealurile Yerevanului. La data vizitei noastre nu susura nici un firișor de apă în cascade, nu erau pornite.
Tigran ne-a povestit că eram de fapt în Centrul de arte Cafesjian. Gerard L. Cafesjianun a fost un armean-american foarte bogat care a lăsat moștenire orașului Yerevan colecția lui de artă. Mie uneia mi-au sărit în ochi statuile rotunjoare, marca Botero. Muzeul continua în încăperile săpate în deal, unde era și o scară rulantă ce ducea vizitatorul leneș până în vârf. Bună idee, să stai pe scară și prin fața ochilor să ți se perinde sticlărie rafinată, tablouri, sculpturi …
În vârful cascadelor mi s-a mai îndeplinit o dorință, am zărit cele două vârfuri ale munților Ararat ițindu-se maiestuoase la orizont. Mai că nu-ți vine să crezi că Araratul e astăzi pe teritoriul Turciei, că între oraș și munte există o graniță închisă, peste care doar păsările cerului pot trece ușor.
După ce ne-am săturat de admirat Araratul am pornit spre Matenadaran – biblioteca de manuscrise, un muzeu înființat în anul 1959 pe baza colecției naționalizate a bisericii armene din Etchmiadzin. Cu timpul, stocul inițial de manuscrise a tot crescut, mai ales din donații individuale făcute de armenii împrăștiați prin toate colțurile lumii.
Armenii sunt foarte mândri de acest muzeu, îl consideră atât memoria neamului lor cât și un fel de certificat care dovedește lumii întregi vechimea civilizației pe care au încropit-o și păstrat-o atâta amar de vreme în acest colțișor al planetei.
Pe dinafară Matenadaran e cenușiu și auster. În fața lui o statuie din piatră amintește de Mesrop Mashtots, învățatul care a inventat alfabetul armean în anul 405, alfabet folosit și în ziua de azi. Pe dinăuntru, muzeul e cât se poate de colorat. În vitrinele lui sunt expuse îndeosebi manuscrise, unele vechi de mai bine de 1.000 de ani, multe dintre ele anluminate, închizând în ele povești, credințe, istorii de demult. Vizita noastră n-a durat mult, doar un ceas, timp în care un ghid de-al muzeului ne-a însoțit și ne-a povestit una-alta despre măririle și decăderile Armeniei Mari de odinioară, de lumea armenească a Ciliciei, de venețianul San Lazzaro degli Armeni – unul dintre cele mai mari centre de cultură armeană din lume.
Și cam atât despre Yerevan, restul zilei l-am petrecut prin împrejurimi. După masă am ajuns toropită la hotel și, după un duș bun, am căzut lată cu capul pe pernă și-am adormit. M-am trezit abia pe înserat, tocmai la timp pentru a trage o fugă în Piața Revoluției unde are loc aproape în fiecare seară un spectacol de sunet și lumină susținut de fântânile arteziene din fața Muzeului de Istorie.
Acum c-avem și noi țâșnitoare muzicale în București nu m-am declarat foarte-foarte impresionată. Dar era o seară caldă, senină de aprilie și a fost plăcut să mă învârt prin jurul lor.
A doua zi am părăsit Yerevanul și, după câteva ceasuri bune, Armenia. Ne întorceam în Georgia, pentru ultima etapă a circuitului caucazian.
Fii primul care comentează