Yerevan jurnal caucazian - capitolul 11
Iată-ne ajunși și-n faza în care urma să savurăm pe îndelete orașul Yerevan. Până acum îl zărisem doar din goana autocarului, seara la sosire și dimineața, în drum spre Garni și mănăstirea Geghard. Primele impresii nu-i erau deloc favorabile. Orașul părea un imens șantier de construcții. Unele drumuri acum se nășteau, la fel și clădirile moderne ce încercau să spargă monotonia blocurilor din perioada comunistă ce arătau la fel de urât acolo ca și acasă. Abia după ce-am început să-l străbat la pas, e drept, mai mult prin centru, m-am mai împăcat nițel cu Yerevanul.
Teoretic, Yerevan are 2800 de ani și se laudă c-ar fi cel mai vechi oraș care a fost locuit neîntrerupt din antichitate și până în ziua de azi. Pe un deal al orașului se pot vizita ruinele cetătii Erebuni, ce-a fost ridicată în anul 782 î.e.n de regii din Urartu pe vremea când stăpâneau zona lacului Van, a câmpiei Araratului și-a muntelui Ararat însuși, teritorii considerate a fi leagănul civilizației armenești.
Practic, Yerevan nu are mai mult de 100 și ceva de ani. Călătorul zilelor noastre are șanse minime de-a găsi ceva mai vechi de-atât când îl vizitează. Adevărul e că orașul a fost mai degrabă o cetate de graniță și a stat mereu în umbra vechilor capitale armenești Kars și Ani, pierdute astăzi. Importanța i-a crescut abia după prăpădul îndurat de armeni la începutul secolului 20, când a fost copleșit de refugiații sosiți din teritoriile turcești ce fugeau de epurarea etnică pusă la cale de conducătorii Imperiului Otoman. Atunci a devenit, pentru scurt timp, capitala primei republici independente armenești. Iar după ce tratatele de pace încheiate de mai marii zilei, după primul război mondial, au stabilit granițele fără să țină cont de dorința și de istoria armenilor, după ce armata roșie a recucerit Caucazul, Yerevan a devenit capitala RSS (republicii socialiste sovietice) Armenești. Yerevanul modern pare aproape un oraș ridicat din resturile Armeniei pierdute.
În vremea RSS Armeneșri s-a născut cea mai mare parte a orașului de astăzi. Principalul responsabil de aspectul lui actual e un arhitect pe nume Alexandru Tamanian ce a creat primul plan general al orașului modern Yerevan. Transformarea a fost profundă, micul oraș provincial a fost ras de pe suprafața pământului iar în locul lui a răsărit o capitală modernă, de culoare roz în principal dar și cenușie, din pricina plăcilor din tuf vulcanic folosite pentru acoperirea fațadelor clădirilor. Tamanian a proiectat și Piața Republicii, inima de astăzi a orașului, locul în care am tot revenit și care a fost punctul principal de reper pe care mi l-am luat pe când umblam aiurea prin oraș.
Yerevanul pe care îl vedem astăzi nu este un oraș crescut încet de-a lungul secolelor, ci unul desenat aproape dintr-o singură mișcare de arhitectul Alexandru Tamanian (1878–1936). Armean de origine, născut la Ekaterinodar, în sudul Imperiului Rus (astăzi Krasnodar), Tamanian își câștigase deja renumele la Sankt Petersburg înainte de a fi invitat în Armenia, în 1923, pentru a proiecta noua capitală.
Misiunea lui mergea însă dincolo de urbanism. După genocid și după transformarea Erevanului în capitala Armeniei Sovietice, orașul devenise refugiul sutelor de mii de supraviețuitori și simbolul unei țări care își pierduse aproape toate vechile capitale istorice. Tamanian voia ca noul Yerevan să fie recunoscut imediat drept capitala Armeniei. A folosit tuful vulcanic roz extras din carierele locale, a reinterpretat motive ale arhitecturii medievale armene și a orientat marile perspective ale orașului spre Ararat, muntele rămas dincolo de graniță, dar aflat în centrul memoriei naționale.
El nu construia doar străzi și piețe. Încerca să dea chip unei capitale care să exprime continuitatea unei civilizații vechi de milenii și speranța unui nou început.
După părerea mea, timpul pe care l-am avut la dispoziție în Yerevan a fost mult prea lung. Aș fi preferat mai degrabă să fi mers în vizită pe la alte mănăstiri decât să umblu teleleu pe străzile orașului. Am avut chiar și o tentativă de evadare și-am inspectat oferta firmelor locale care organizau excursii de-o zi în jur. M-am dezumflat repede, niciuna nu se potrivea cu timpul pe care îl aveam eu la dispoziție, așa că am rămas încolonată în programul oficial al excursiei noastre.
Una peste alta, n-aș putea spune că mi-a plăcut în mod deosebit orașul Yerevan. În schimb mi-au plăcut oamenii, păreau bine dispuși cu toții, amabili, relaxați. Deși, teoretic, ar fi trebuit să fie mai nemulțumiți decât noi – nivel de trai mai mic, corupție mare – n-am simțit deloc iritarea și țâfnele cu care sunt obișnuită acasă.
Prima după amiază în Yerevan
Incursiunea noastră citadină a început cu Parcul Victoriei, obiectiv cocoțat pe unul din dealurile Yerevanului. Acolo ne-a dus autocarul după ce ne-am întors din excursia în Garni și Geghard.
Am fost întâmpinați de-o statuie imensă, ce-a înlocuit o mai veche statuie de-a lui Stalin, reprezentând-o pe Mama Armenia. Era severă tare mama asta, ținea o sabie în mână și era înconjurată de un arsenal militar, să le fie clar dușmanilor Armeniei. De pe balconul construit în fața ei se deschidea o frumoasă panoramă asupra orașului. Din păcate pentru noi atmosfera nu era tocmai clară iar muntele Ararat era ascuns în ceață aproape în întregime.
N-am stat mult la picioarele Mamei Armenia. Autocarul ne-a dus apoi până în Piața Republicii unde ne-a și abandonat pentru pauza de masă, inamicul meu declarat. Cum foame nu-mi era am părăsit grupul și-am pornit-o la drum încotro vedeam cu ochii ( și cu GPS-ul ). M-am învârtit restul zilei printre clădiri roz, părculețe (unele îngrijite, altele ba ) și-am salutat o grămadă de personalități armenești reprezentate în nenumărate statui împrăștiate prin tot orașul. Păcat că în 90% din cazuri n-am recunoscut personajul, semn clar că nu știam prea multe lucruri din istoria armenilor. Apoi am eșuat în două piețe destinate parcă taman turiștilor plictisiți ce nu știu cu ce să-și ocupe timpul prin oraș: una plină ochi cu obiecte artizanale și suveniruri de adus acasă iar cealaltă plină cu bunătăți dulci, fructe uscate sau confiate. Abia spre seară m-am întors la hotel.
A doua zi în Yerevan
În ziua următoare a avut loc și vizita noastră oficială prin Yerevan pe care am început-o la Complexul Cascadelor.
Autocarul ne-a lăsat în fața statuii lui Alexandru Tamanian, ce părea că încă-și mai bate capul cu planurile orașului, sugerându-ne poate c-ar mai fi multe lucruri de făcut în orașul său. În spatele lui am găsit un parc plin de statui care mai de care mai moderne și mai trăznite. În continuare se zăreau și Cascadele, deloc adevărate, ci fântâni arteziene amenajate pe câteva etaje ce urcau unul din dealurile Yerevanului. La data vizitei noastre nu susura nici un firișor de apă în cascade, nu erau pornite.
Tigran ne-a povestit că eram de fapt în Centrul de arte Cafesjian. Gerard L. Cafesjianun a fost un armean-american foarte bogat care a lăsat moștenire orașului Yerevan colecția lui de artă. Mie uneia mi-au sărit în ochi statuile rotunjoare, marca Botero. Muzeul continua în încăperile săpate în deal, unde era și o scară rulantă ce ducea vizitatorul leneș până în vârf. Bună idee, să stai pe scară și prin fața ochilor să ți se perinde sticlărie rafinată, tablouri, sculpturi …
În vârful cascadelor mi s-a mai îndeplinit o dorință, am zărit cele două vârfuri ale munților Ararat ițindu-se maiestuoase la orizont. Mai că nu-ți vine să crezi că Araratul e astăzi pe teritoriul Turciei, că între oraș și munte există o graniță închisă peste care doar păsările cerului pot trece ușor. Pentru armeni, Araratul este mai mult decât un simplu munte. Tradiția spune că acolo s-ar fi oprit Arca lui Noe după Potop iar muntele a ajuns în timp un soi de centru simbolic al lumii armenești. Îl vezi pretutindeni în Armenia, pe steme, pe sticle de coniac, pe suveniruri și prin picturi. Armenii trăiesc cu el mereu sub ochi, aproape și inaccesibil în același timp.
Puține popoare au un simbol național aflat în afara propriilor granițe. Pentru armeni, Araratul este mai mult decât un munte. El domină câmpia în care s-au format primele regate armene și apare încă din Antichitate în inima ținutului cunoscut odinioară sub numele de Urartu. Tradiția creștină l-a identificat cu muntele pe care s-ar fi oprit Arca lui Noe după Potop, iar în timp Araratul a devenit imaginea însăși a Armeniei.
Paradoxul este că muntele nu mai aparține Armeniei. După războiul turco-armean și tratatele de la Moscova și Kars din 1921, noua frontieră a fost trasată la poalele lui, iar Araratul a rămas pe teritoriul Turciei, la doar câțiva zeci de kilometri de Erevan. În zilele senine îl vezi de aproape din multe locuri ale capitalei, dar nu poți ajunge la el fără să faci un ocol de sute de kilometri prin Georgia.
Poate tocmai această despărțire i-a sporit forța simbolică. Araratul a rămas pe stema Armeniei, pe etichetele sticlelor de coniac, în pictură, poezie și muzică. Este prezent pretutindeni în viața de zi cu zi, de parcă n-ar fi plecat niciodată. Pentru armeni, el nu este doar un reper geografic, ci imaginea unei patrii istorice mai întinse decât Armenia de astăzi și legătura vizibilă dintre trecutul și identitatea lor.
După ce ne-am săturat de admirat Araratul am pornit spre Matenadaran – biblioteca de manuscrise, un muzeu înființat în anul 1959 pe baza colecției naționalizate a bisericii armene din Etchmiadzin. Cu timpul, stocul inițial de manuscrise a tot crescut, mai ales din donații individuale făcute de armenii împrăștiați prin toate colțurile lumii.
Armenii sunt foarte mândri de acest muzeu, îl consideră atât memoria neamului lor cât și un fel de certificat care dovedește lumii întregi vechimea civilizației pe care au încropit-o și păstrat-o atâta amar de vreme în acest colțișor al planetei.
Pe dinafară Matenadaran e cenușiu și auster. În fața lui o statuie din piatră amintește de Mesrop Mashtots, învățatul care a inventat alfabetul armean în anul 405, alfabet folosit și în ziua de azi. Pe dinăuntru, muzeul e cât se poate de colorat. În vitrinele lui sunt expuse îndeosebi manuscrise, unele vechi de mai bine de 1.000 de ani, multe dintre ele anluminate, închizând în ele povești, credințe, istorii de demult. Vizita noastră n-a durat mult, doar un ceas, timp în care un ghid de-al muzeului ne-a însoțit și ne-a povestit una-alta despre măririle și decăderile Armeniei Mari de odinioară, de lumea armenească a Ciliciei, de venețianul San Lazzaro degli Armeni – unul dintre cele mai mari centre de cultură armeană din lume.
Matenadaranul nu este doar o colecție de cărți armenești vechi. El continuă tradiția bibliotecilor mănăstirești în care, după crearea alfabetului armean de către Mesrop Maștoț, în jurul anului 405, au fost copiate, traduse și comentate texte religioase, istorice, filosofice și științifice. Actuala instituție s-a format în jurul colecției păstrate vreme de secole la Ecimiadzin, transferată la Erevan în epoca sovietică, și funcționează astăzi în același timp ca bibliotecă, arhivă, muzeu, centru de restaurare și institut de cercetare. Colecția sa de manuscrise a fost înscrisă în 1997 în registrul UNESCO „Memoria Lumii”.
Importanța acestor volume depășește istoria Armeniei. În primele secole de după inventarea alfabetului, cărturarii armeni au tradus masiv din greacă și siriacă. Unele opere ale Antichității, pierdute între timp în limba originală, s-au păstrat integral sau fragmentar numai în versiune armeană. Manuscrisele conțin și însemnările copiștilor, care notau războaie, foamete, cutremure, peregrinările cărților și împrejurările în care lucrau. Astfel, un volum poate păstra deopotrivă un text antic și mărturia omului care l-a copiat câteva secole mai târziu.
Matenadaranul este, prin urmare, memoria scrisă a armenilor, dar și unul dintre locurile în care au supraviețuit fragmente din memoria culturală a lumii.
Și cam atât despre Yerevan, restul zilei l-am petrecut prin împrejurimi. După masă am ajuns toropită la hotel și, după un duș bun, am căzut lată cu capul pe pernă și-am adormit. M-am trezit abia pe înserat, tocmai la timp pentru a trage o fugă în Piața Revoluției unde are loc aproape în fiecare seară un spectacol de sunet și lumină susținut de fântânile arteziene din fața Muzeului de Istorie.
Acum c-avem și noi țâșnitoare muzicale în București nu m-am declarat foarte-foarte impresionată. Dar era o seară caldă, senină de aprilie și a fost plăcut să mă învârt prin jurul lor.
A doua zi am părăsit Yerevanul și, după câteva ceasuri bune, Armenia. Ne întorceam în Georgia, pentru ultima etapă a circuitului caucazian.
AncaHM
Sunt Ulițarnica, adică acea parte a sufletului Mihaelei care ia ulițele la pas prin cât mai multe cotloane ale Pământului. Dacă sunteți curioși să vedeți lumea prin alți ochi, poftiți de frunzăriți !
