27 aprilie a fost ultima zi petrecută în Armenia. N-am făcut mare lucru. Dacă e să mă uit în urmă, retrospectiv, în afară de popasul la Sevanavank, pot spune că mai toată ziua ne-am luat la întrecere cu un grup de polonezi cu care am împărțit hotelul în Yerevan. Cine a ajuns mai repede la micul dejun? Noi. Cine a ajuns mai repede la Sevanavank ? Asta nu mai țin minte. Țin minte doar că i-am întâlnit acolo, strânși grămadă lângă biserică și intonând un imn religios. Câteva ceasuri mai târziu ne-am aliniat în urma lor la controlul pașapoartelor de la ieșirea din țară. Iar apoi s-au încolonat ei în urma noastră la vama georgiană pentru că pe noi ne-a dus autocarul până aproape de ea iar ei au trebuit să-și târâie bagajele pe jos. Apoi ne-am despărțit pentru totdeauna. Ne-au luat-o înainte, depășindu-ne cu autocarul lor, mult mai șmecher decât al nostru.
Să revin la lucruri mai importante. Lacul Sevan, obiectivul nostru din acea zi, este cea mai mare întindere de apă din Armenia și unul dintre cele mai mari lacuri de apă dulce din Europa și Asia aflate la mare altitudine ( 1.900 m deasupra nivelului mării ). Armenii sunt foarte mândri de lacul lor, îl consideră o comoară națională, o bijuterie albastră. Tradițional, lacul Sevan este una dintre cele trei mări ale Armeniei istorice împreună cu Lacul Van ( aflat azi în Turcia ) și Lacul Urmia ( aflat azi în Iran ) și este singura care a rămas pe teritoriul actual al Armeniei. Au apus demult vremurile în care Armenia se întindea de la Marea Caspică până la marea Mediterană. Acum nu mai are deloc ieșire la mările cele adevărate.
Dar armenilor nici că le pasă, vara vin la mare și la plajă de-a roata lacului Sevan. Interesantă experiență, să stai pe nisip, la plajă dar la aproape 2.000 de metri altitudine… Să faci baie în mare și să nu te usture ochii …
În partea de nord a lacului, pe-un locșor ce odinioară era o insuliță dar azi s-a transformat în peninsulă, armenii au construit încă din evul mediu o mănăstire pe care au botezat-o Sevanavank – mănăstirea de pe lacul Sevan.
Povestea spune că a fost ridicată în anul 874 pe vremea când armenii se mai luptau încă cu arabii, din dorința unei prințese pe nume Mariam. Se mai spune că a devenit cu timpul un soi de loc de penitență unde erau trimiși călugării din Ecimiadzin care au călcat pe-alături. Regimul de viață de-aici era foarte strict.
În zilele noastre au mai supraviețuit doar două bisericuțe din vechea mănăstire, ce seamănă mai degrabă cu două capele: Surp Arakelots închinată sfinților apostoli și Surp Astvatsatsin închinată Sfintei Maria.
Popasul nostru în Sevanavank n-a durat mai mult de o oră, timp suficient pentru a urca din parcare până sus pe deal ( nițel sport nu strică niciodată ), pentru a intra în bisericuțe și pentru a face o plimbărică până în capătul peninsulei pentru a ne bucura de liniște, aer curat și priveliști frumoase. A da, cum aș fi putut uita, și pentru a inspecta tarabele cu suveniruri din parcare. Cam atât.
Drumul până la graniță ne-a mai luat vreo două ceasuri. La un moment dat am trecut printr-un sat trist, cu case dărăpănate. Tigran ne-a povestit că au fost abandonate de propierarii care au fost nevoiți să-și construiască alte case, un pic mai departe. Drumul trecea chiar pe lângă granița cu Azerbaidjanul și casele fuseseră luate drept țintă de artileria azeră. Trist.
Oare s-or termina vreodată războaiele pe pământul ăsta ? Să putem trăi în liniște și pace. Să putem călători fără grijă încotro vedem cu ochii.
Fii primul care comentează