Tashkent
Jurnal uzbec - capitolul 1

Nu mă așteptam să-mi placă Tashkent, capitala și cel mai mare oraș al Uzbekistanului, cel mai populat oraș al Asiei Centrale cu cei aproximativ 2,5 milioane de locuitori. Citisem despre el că ar fi un oraș sovietic tipic și, cum la noi asta înseamnă blocuri imense înghesuite unele în altele, nu mă așteptam la altceva. Tashkent este însă un oraș aerisit, foarte curat, cu bulevarde largi (până la 4-5 benzi pe sens) cu foarte multe parcuri, fântâni arteziene și clădiri nu foarte înalte din pricina riscului seismic al zonei. Mi s-a părut un oraș tânăr, am întâlnit o grămadă de elevi în uniforme alb-negre mergând sau ieșind de la școală. Deoarece populația țării e formată în proporție de 35% din tineri până în 14 ani școlile sunt supra aglomerate și sunt obligate să țină cursuri pe două schimburi.

Orașul este foarte vechi, are peste 2200 de ani de istorie în spate și a fost cândva un important centru pe Drumul Mătăsii. În acele vremuri își spunea Chach sau Shash. Ca mai toate orașele din regiune a fost ras de pe suprafața pământului de mongolii lui Ghinghis-han și a renăscut în perioada lui Timur Lenk. Prin secolul al 19-lea, înainte de a fi cucerit de ruși, Tashkent a făcut parte din Hanatul Kokand.

Tashkent a fost poarta de intrare a rușilor în Asia Centrală, primul oraș pe care l-au cucerit. În acele vremuri era plin de spionii ce-și jucau cărțile în Marele Joc (The Great Game) după denumirea dată de englezi „războiului rece” dintre puterile de atunci ale lumii. Rusia țaristă se uita în jur să vadă ce-ar mai fi de înfulecat iar Imperiul Britanic se temea c-ar putea pierde India, perla coroanei. Până la urma rușii au pus mâna pe Asia Centrală iar englezii tot au pierdut India, chiar dacă nu în favoarea lor.

După ce rușii s-au înfipt mai bine în Asia Centrală, Tashkent-ul a avut parte de câteva creșteri masive de populație. Un prim val de emigrație s-a petrecut la sfârșitul secolului al 19-lea, pe vremea când a fost construită calea ferată trans-caspică. Un al doilea val a venit pe vremea deportărilor staliniste. Iar ultimul val s-a produs în timpul celui de-al doilea război mondial când au fost mutate în Asia Centrală fabrici și uzine întregi pentru a nu cădea în mâna nemților. Mulți dintre cei ce-au fost relocați atunci au rămas în Taskent.

Orașul a fost distrus aproape în întregime de un cutremurul de pământ ce a avut loc în anul 1966. N-a mai supraviețuit aproape nimic din partea lui istorică. A fost reconstruit din propria lui cenușă cu ajutorul voluntar al popoarelor prietene din URSS. Atunci a căpătat el aerul cel proaspăt de oraș modern.

După câștigarea independenței și înființarea statului Uzbekistan, mulți dintre locuitorii ne-uzbeci ai orașului au plecat. Deși primul președinte al țării a fost Islam Karimov, fostul prim-secretar al Partidului Comunist din Uzbekistan, s-a încercat ștergerea urmelor sovietice și inventarea unei noi „povești”, mai naționaliste. Părintele fondator al patriei a fost declarat Amir Timur, făuritor de imperiu și conducător înțelept. Noi îl cunoaștem din cărțile de istorie sub numele de Timur Lenk, Timur cel Șchiop și nu avem o părere prea bună despre el (deși … l-a bătut măr pe Baiazid Fulgerul, care l-a bătut pe Mircea cel Bătrân, și l-a purtat închis într-o cușcă ca pe un animal sălbatic). Timur nu prea are legătură cu triburile turcice ale uzbecilor, care au ajuns prin această zonă abia câteva secole mai târziu, dar nu contează. A trecut prin Tashkent? A trecut. Și-a construit capitala la Samarkand? Și-a construit-o. Ce vreți mai mult.

Am ajuns în Tashkent pe la ora două dimineața, după o zi pierdută cu zboruri și cu escala din Istanbul. Abia am apucat câteva ore de somn până să începem turul. Din fericire n-a fost foarte solicitant, că altfel nu mai rețineam nimic. Plimbarea noastră prin oraș a folosit trei mijloace de transport, autocar, metrou și propriile picioare.

Monumentul ridicat în amintirea martirilor

Primul obiectiv vizitat a fost un monument ridicat în amintirea martirilor ce-au luptat pentru patrie. Mi-a amintit cumva de mormintele poeților persani din Shiraz, dar în pragmatica Asie Centrală se cinstesc, pare-se, alte valori. Monumentul a fost ridicat pe vremea lui Islam Karimov. Din cele povestite de Anait am înțeles că fostul președinte avea un fel de obsesie pentru comemorarea martirilor neamului, în special a celor căzuți în al doilea război mondial, când și-a pierdut și el părinții. C-o fi adevăr, c-o fi propagandă, nu am habar.

Monumentul ca monumentul dar mai mult mi-a plăcut parcul în care a fost construit. Mai mare dragul să te plimbi prin el. Interesant mi s-a părut și turnul de televiziune de peste drum care arată la o rachetă sovietică gata de-a fi lansată în spațiu.

Cu toate că mi-a plăcut parcul, copăceii erau cam mititei și nu ofereau destulă umbră iar afară erau peste 30 de grade, așa că nu mi-a părut foarte rău când am plecat.

Muzeul coranului de la moscheea Tilla-Sheikh

A doua oprire pe care am făcut-o a fost în piața Khast Imam, centrul religios al Tashkent-ului, în inima orașului vechi. Complexul religios a apărut lângă mormântul unuia dintre primii imami ai orașului, un cunoscut cărturar, un mare cunoscător al Coranului, poet și artizan pe nume Abu Bakr Muhammad Kaffal Shashi. Complexul cuprinde Madrasa lui Barak-Khan, construită în secolul al 16-lea-lea, Moscheea Tilla-Sheikh, mausoleul lui Abu Bakr și un Institutul Islamic unde sunt instruiți viitorii imami. Tot aici se află o bibliotecă ce conține cărți sfinte printre care și Coranul Kufic din Samarkand, un manuscris provenind din secolul al 8-lea sau la 9-lea.

Legenda spune c-ar fi fi aparținut lui Osman, cel de-al treilea calif al islamului, văr și ginere al profetului Mahomed. Conform tradiției islamice, la câțiva ani după moartea Profetului, Osman ar fi ordonat crearea unei forme standard a Coranului. Au fost produse atunci mai multe manuscrise. Cinci dintre ele au fost trimise în marile orașe ale lumii musulmane de atunci, iar un al șaselea a fost păstrat de Osman pentru uz propriu, în Medina. Coranul din Medina a fost moștenit apoi de Ali, cel de-al patrulea calif, și adus la Kufa, pe teritoriul actualului Irak. După care i se cam pierde urma. Dar, vorba lui Anait, în Asia Centrală, dacă nu există dovezi acestea sunt înlocuite de legende. Una dintre ele spune că această copie a Coranului a fost găsită de Timur Lenk pe când făcea prăpăd prin zonă și a fost adusă în Samarkand pe post de trofeu de război. A rămas acolo până în 1869 când a fost cumpărată de ruși și dusă spre studiu în Sankt Petersburg. După revoluția din octombrie Lenin a returnat manuscrisul, ca semn de prietenie, Asiei Centrale.

Legendă sau nu, în biblioteca moscheii Tilla-Sheikh există un manuscris foarte vechi, foarte mare și foarte gros, scris cu imense litere kufice, fără vocale, taman ca în primii ani ai erei musulmane. L-am văzut și noi dar n-am avut voie să-i facem fotografii.

Monumentul curajului

În ziua de 26 aprilie 1966, la ora 5:24 dimineața, orașul Tashkent a fost zguduit de un cutremur de magnitudine 8.3. Aproape tot orașul a fost distrus atunci. Oficial au fost foarte puține victime omenești dar nimeni nu a crezut informația aceasta, catalogând-o ca propagandă sovietică. Se știe însă că și-au pierdut locuințele între 200.000 și 300.000 de oameni. Orașul a fost reconstruit repede, cu ajutorul venit de la popoarele prietene din URSS.

Deasupra locului estimat al epicentrului, aflat la o adâncime de doar 10km, a fost ridicat Monumentul Curajului, locul celei de-a treia orpiri pe care am făcut-o noi. O privire și e de ajuns ca să te dumirești asupra vremurilor în care a fost ridicat.

Piața independenței și Monumentul Mamei îndurerate

În Piața Independenței am ajuns cu metroul, după un intermezzo petrecut la piață (mă gândesc să adun piețele uzbece într-o poveste separată). După ce-am admirat stațiile de metrou (frumoase, nu zic nu, dar nu ca cele moscovite) am ieșit la lumina zilei într-un imens parc străjuit de fântâni arteziene. Vizitând Tashkent n-ai zice că te afli într-o țară ce consumă mai multă apă decât poate produce. Principala lor sursă este Amudaria ce-și adună apele din zăpezile Pamirului. Partea proastă e că fluviul trece mai întâi prin Tadjikistan și debitul poate fi controlat de acolo. Tadjicii se plâng mereu că uzbecii le beau apa și într-un fel au dreptate. Au fost mereu certuri între ei pe această temă.

Primul monument pe care l-am văzut în această piață-parc a fost un glob mare pe care era desenată harta Uzbekistanului, glob ce l-a detronat pe Lenin imediat după cucerirea independenței, în septembrie 1991. Mai apoi, în fața lui a fost așezată o mamă cu un prunc în brațe ( nu, nu e Sfânta Maria, zice Anait, ci Patria Mamă).

Mai apoi ne-am dus la Mormântul soldatului necunoscut ce e plâns perpetuu de o Mamă îndurerată. În fața lui, în două pavilioane paralele au fost adunate, într-un soi de carte simbolică, numele tuturor acelora care au murit în Marele război pentru apărarea patriei, după cum numesc rușii cel de-al doilea război mondial.

Muzeul de arte aplicate

Următorul punct pe ordinea de zi a fost Muzeul de arte aplicate, găzduit în casa Polovtsev, un fost diplomat țarist ce-a cumpărat o casă de la un negustor bogat și a reamenajat-o în stil oriental. Gurile rele spun că cel mai interesant lucru de văzut în acest muzeu este taman clădirea ce-l găzduiește, exponatele de prin vitrine fiind creații moderne. Oricum, ne-am făcut o idee despre potențialele suveniruri pe care să le achiziționăm prin Uzbekistan.

După ce-am încheiat și această vizită autocarul ne-a dus în centru iar unii dintre noi am dorit să ne întoarcem pe jos la hotel, că tot nu era departe. După cină, m-am dus la culcare devreme pentru că a doua zi urma să ne trezim iar cu noaptea în cap pentru a lua avionul către Urghenci. Următorul oraș pe care aveam să-l descoperim era Khiva.

+3

0