Buhara
Jurnal uzbec - capitolul 3

La început, nomazii turci au evitat orașele Asiei Centrale, pe care le priveau doar ca pe niste surse de bunuri dorite. Paradoxal însă, tocmai acești nomazi au reușit să adune în unități politice mai mari orașele-state răsărite în oaze. Fără ei, date fiind constrângerile impuse de distanțe și siguranță, cea mai comună formă de organizare politică era un soi de confederație slabă. Oazele Transoxianei erau în esență orașe-state vorbitoare de dialecte iraniene, independente, cosmopolite, aristocratice, mercantile, fiind conduse fiecare de către un „rege” care era pur și simplu „primul dintre egali”. Foarte bogate, orientate spre afaceri, orașele-state au produs culturi vibrante care reflectă interesele lor intercontinentale și intelectuale. Nu păreau că aspiră la dominația politică, ci mai degrabă la un schimb comercial și cultural. Cu toate acestea, negustorii, birocrații și elitele religioase au devenit contribuabili majori la viața administrativă și culturală ale imperiilor de stepă. Potrivit unui dicton turc medieval, „pe lângă un turc găsești întotdeauna un persan [Tat, un iranian sedentar], la fel cum un turban nu există fără cap.” 
Golden, Peter B .. Asia Centrală în Istoria Mondială (New Oxford World History)

Drumul dintre Khiva și Buhara e lung de aproximativ 450km și trece, aproape în întregime, prin deșertul Kîzîlkum. Nisip și scaieți cât vezi cu ochii, plictiseală maximă pentru călătorul ce stă lipit cu fundul de scaunul unui autocar. Călătoria noastră a durat aproximativ opt ore, cu toată pauza de masă pe care am făcut-o în mijlocul pustietății, nu departe de ruinele unui fost caravanserai. Dar nu prea aveam motive să ne plângem, caravanele din trecut aveau o normă de 35km pe zi (sau poate pe noapte, ziua s-ar fi topit de căldură) așa că aveau nevoie de aproape două săptămâni pentru a străbate distanța dintre cele două orașe. Am ajuns în Buhara spre seară și, după cazare și cină, am avut timp doar de o scurtă plimbare pentru dezmorțirea oaselor și tatonarea terenului.

Am avut noroc de o cazare foarte bună, inclusiv în ceea ce privește locația hotelului, în buricul târgului. Buhara nefiind un oraș prea mare nu făceam mai mult de o jumătate de ceas pe jos până la majoritatea obiectivelor de interes. Străduța noastră începea și se termina cu câte un „dom comercial”. Peste drum era un altul. Clădirile acestea seamănau pe dinafară cu o turmă de cămile strânse grămadă, pentru că sunt pline de cocoașe. Pe dinăuntru adăpostesc tot soiul de magazinașe și ateliere. Sunt ele însele un obiectiv turistic pentru că rivalizează în vechime cu moscheile și madrasele orașului. Au fost construite de emirii și negustorii bogați de pe vremuri, de obicei la întretăierea unor străzi principale, pentru a fi apoi închiriate celor ce vindeau efectiv marfa.

Cel mai probabil, primii oameni care au început să facă comerț în Buhara au fost cei din tribul iranian al sogdianilor. Din ce-am citit eu despre ei am aflat că erau un fel de „evrei” ai epocii. Au dominat comerțul dintre Persia, China și India aproximativ 1000 de ani, din sec 2 î.Ch. până prin secolul 10 d.Cr., după care s-au topit pur și simplu în populațiile a căror nume au ajus până în timpuri moderne.

Ca mai toate orașele din regiune, Buhara a fost rasă aproape în totalitate de pe suprafața pământului de Ghinghis-han. Dintre statele mai importante ce-au apucat să stâpânească Buhara ar fi de amintit: imperiul Samanid (819-999 d.Ch) condus de o dinastie persană; imperiul timurid (secolele 14-15) a lui Timur Lenk; Hanatul de Buhara (ce-a ținut din a doua jumătate a secolului al 16-lea până la sfârșitul celui de-al 18) condus de dinastia turcă Shybanidă; Emiratul de Buhara (din 1785 – până au venit bolșevicii în 1920).

Buhara, la fel ca și Samarkand, ar fi trebuit de fapt să aparțină Tadjikistanului pentru că majoritatea locuitorilor sunt tadjici, o populație vorbitoare al unui dialect iranian, ce arată ca niște indo-europeni, fără trăsături mongoloide detectabile. Soarta și măsurători măsluite în recemsămintele din vremea lui Stalin le-a alipit Uzbekistanului.

Am stat o zi și jumătate în Buhara, timp suficient pentru a „bifa” toate locurile interesante și pentru a ne mai îngreuna geamantanul cu ceva suveniruri.

Am început prima zi de „lucru” cu o moschee iar apoi ne-am tot învârtit prin oraș până ne-au obosit picioarele și ni s-a făcut capul cât o doniță.

Moscheea Magoki Attori

Am găsit această clădire mititică la vreo doi metri mai jos față de nivelul actual al străzii, semn că e foarte veche. Moscheea a fost construită inițial în secolul al 9-lea pe rămășițele unui templu zoroastrian mai vechi. A fost avariată și reparată de mai multe ori și singura parte interesantă care a supraviețuit până în zilele noastre este fațada de sud, care datează din secolul al 12-lea. Peretele ăsta e unul dintre puținele structuri din oraș care au scăpat de prăpădul de pe timpul lui Ghinghis Han. Se presupune că a avut noroc doar pentru că la sosirea mongolilor era îngropat deja în aluviuni, unde a și rămas dealtfel până în anii 1930 când a fost excavat. În interior e amenajat azi un mic muzeu de covoare.

Următorul popas l-am făcut în curtea unui fost caravanserai. Ni s-a explicat că în mijloc, în zona mai adâncă, erau adunate cămilele iar în încăperile de la „etaj” erau găzduiți negustorii. În zilele noastre camerele caravanseraiului sunt transformare în magazine de suveniruri și ateliere.

Păpușarul

După care am făcut popas în atelierul unui păpușar. Din vremuri străvechi în această parte de lume se află la mare cinste teatrul de păpuși, ce era gustat nu doar de copii ci și de oamenii mari. Cum altfel să-și verse năduful sărmanii poporeni, sătui de toanele emirilor și ale bogătanilor, decât ridiculizându-i la teatrul de păpuși? Cele mai des întâlnite marionete sunt cele trase ca o mănușă pe mână. Tradițional o trupă era formată din trei oameni: un Păpușar, responsabil cu manevrarea personajelor, ce așteptau cuminți prinse sub curea să intre pe scena reprezentată de o mică cortină; un Povestitor, responsabil cu prezentarea generală a intrigii; și un Muzicant responsabil cu acompaniamentul.

Păpușile au doar cap, haine și două mâini în care se strecoară degetele Păpușarului, în rest sunt doar un băț. Fețele sunt meșterite din hârtie presată iar caracterele sunt „furate” de pe stradă, de prin piețe și, mai nou, de la televizor. Sunt tare haioase și pot fi luate acasă pe post de suvenir.

Și o mică demonstrație …

Complexul Lab-i Hauz

Imediat ce-am ieșit de la atelierul de marionete am nimerit într-o piață în mijlolul căreia de afla un havuz. Piața era înconjurată pe trei părți de madrase cu fațade impunătoare, acoperite de sus până jos cu plăci ceramice și de un  khanqah, un loc de special amenajat pentru adunările credincioșilor sufi. Locul are legenda lui pe care Anait ne-a povestit-o și ne-a rugat să n-o uităm chiar în secunda 2.

Se spune că atunci când marele vizir Nadir Divan-Beghi a dorit să construiască khanqah-ul care îi poartă numele și havuzul aferent, pe locul ales exista deja casa unei bătrâne văduve evreice. Nadir Divan-Beghi a vrut să cumpere proprietatea, dar văduva nu s-a învoit nicicum s-o vândă. Ce i-a trecut atunci prin cap vizirului? A construit un canal cu apă chiar la poalele casei văduvei ca să-i roadă temelia. După un timp femeia n-a mai avut ce face și s-a dus la vizir să-și vândă casa. Dar n-a vrut bani. A cerut un lot de pământ și permisiunea de a construi o sinagogă pe el. Și așa au apărut în Buhara cartierul evreiesc și complexul Lab-i Hauz, nume care în persană înseamnă „lângă havuz”.

A existat o comunitate mare de evrei în Buhara dar au plecat majoritatea dintre ei. Doar bătrânii care n-au putut sau n-au vrut să se adapteze noilor condiții au ales să rămână pe loc. Anait ne-a povestit că există și o școală, sponsorizată de statul Israel, care îi cam pregătește pe copii pentru emigrare.

Într-un colț al parcului am dat peste o statuie a lui Nastratin Hogea. N-am priceput ce căuta acolo până când Anait ne-a explicat că cei din Buhara îl consideră unul de-al lor. Aici îl cheamă Khoja Nasreddin și e ocupat mai tot timpul pentru că trebuie să pozeze cu toți oaspeții ce-l vizitează, abia apuci să stai cu el la o șuetă.

Chor Minor 

Ultimul loc pe care l-am vizitat în această parte de oraș a fost Chor Minor, ce înseamnă literalmente „patru turnuri”, o fostă madrasă construită de un negustor turc pe nume Khalifa Niyaz Qouli, la începutul secolului al 19-lea. Legenda spune că negustorul nostru ar fi avut patru fete și … varianta 1 a poveștii: era o minte luminată și a dorit să-și educe fetele, atât pe ale lui cât și pe ale altora … sau varianta 2: de ciudă, a făcut o școală pentru băieți. Oricum, povestea spune că cele patru turnuri amintesc de fetele lui, frumoase toate și nici unul la fel cu celălalt.

După această vizită am primit pauză de prânz și promisiunea de-a vizita cealaltă parte de oraș, începând cu fortăreața Ark.

Ark sau Fortăreața din Buhara

Ark este o fortăreață masivă situată în centrul orașului, în piața numită azi Registan (registan înseamnând de fapt „un loc cu nisip”), construită prin secolul al 5-lea d.Hr. pe locul uneia mult mai vechi. Conform legendei, fondatorul cetății ar fi fost un erou mitologic iranian, personaj pomenit în Avesta și în scrierile lui Firdousi, Siavash pe numele lui.

Povestea spune că din pricina unor intrigi țesute de mama lui vitregă, una din soțiile șahului Persiei, Siavash al nostru a trebuit să fugă și să se ascundă taman în Afrosiab (actualul Samarkand) la dușmanul tatălui său. N-a pierdut mult timp acolo, s-a îndrăgostit degrabă de fiica regelui și a mers la pețit. Tatăl fetei, ca să scape de el, a fost de acord cu căsătoria doar dacă tânărul pretendent ar fi fost capabil să construiască un palat pe o suprafață de teren ocupată de o piele de taur. Siavash, fiind băiat deștept, a tăiat pielea taurului în fâșii subțiri de tot, a legat fâșiile la capetele și a obținut o sfoară suficient de lungă cât să înconjoare un oraș … Dar stai așa!!! … parcă și Cartagina a fost întemeiată în același fel !!!

Fortăreața mi s-a părut mai impresionantă pe dinafară decât pe dinăuntru. Zidurile ei dolofane sunt foarte fotogenice. În interior am văzut vreo două muzee mititele și curtea în care își primea Emirul oaspeții.

La picioarele fortăreței se află moscheea Bolo Hauz, ridicată în secolul al 16-lea pentru a servi drept moschee de vineri locuitorilor din Buhara. În realitate însă a servit drept loc de rugăciune pentru emirul în funcțiune, ce cobora deseori din citadela lui cu mare fast și ceremonie pentru a se ruga. Ne spunea Anait să ne imaginăm covoare întinse de aici și până în palat, așezate în praful străzii pentru a cruța condurii stăpânirii.

Complexul Po-i-Kalan

Am încheiat ziua cu o vizită în complexul Po-i-Kalan, bomboana de pe tortul numit Buhara. Se afla la o aruncătură de băț față de hotelul nostru așa că am revenit aici de mai multe ori. Prea frumos mi s-a părut.

Complexul acesta e format dintr-o piață pietruită străjuită de madrasa Mir-i-Arab și moscheea Kalan ce stau față în față, de minaretul numit tot Kalan și un fost hammam și un bazar. Minaretul este cel mai spectaculos dintre toate, cu tot renumele prost pe care îl are. Se spune că din vârful lui, aflat la 45m înălțime, erau aruncați cei condamnați la moarte. A fost construit în anul 1121 și este un supraviețuitor al dezastrului produs de mongoli. Se povestește că nici măcar Ghinghis-han n-a avut inima să-l dărâme, atât de frumos e. În schimb a făcut una cu pământul moscheea de care aparținea.

Există, desigur, și o legendă legată de cel care a construit minaretul, Usto (maestrul) Bako. Se spune că maestrul avea mari dubii în legătură cu temeinicia planurilor sale așa că și-a luat câteva măsuri de precauție. În primul rând, a săpat fundațiile la o adâncime de 10 metri. În al doilea rând, mortarul folosit la fundație a fost lăsat să se așeze timp de doi ani înainte de a începe ridicarea minaretului propriu-zis. În cele din urmă, a mărit forma conică a turnului pentru a-i da o stabilitate mai mare în cazul cutremurelor, atât de frecvente în zonă. Cu toate acestea, Usto Bako n-a fost prea mulțumit de opera sa și a cerut să fie îngropat la 47 de metri de minaret, astfel încât, dac-o fi să fie, să nu-i cadă în cap.

Moscheea de azi și madrasa au fost construite între 1515 și 1535 pe timpul Shibanizilor. Se spune că moscheea a fost refăcută după planurile celei distruse de mongoli. Este una dintre cele mai mari din Asia Centrală și e tare frumoasă. Îndeamnă parcă la introspecție, fiind închisă lumii exterioare printr-un zid fără uși sau geamuri.  Moscheea am putu-o vizita, madrasa ba, pentru că este una funcțională.

Chiar lângă hotel mai existau două madrase,ambele transformate în zilele noastre în magazine de suveniruri. Cea mai veche dintre ele a fost construită pe vremea lui Ulugh Beg din dinastia timurizilor. Peste drum de ea, alta de dată mai recentă. Oare de câți mulahi avea nevoie Buhara?  Bănuiesc că veneau copii studioși și din alte părți ale lumii islamice să învețe aici.

Asta a fost ordinea de zi oficială în prima zi petrecută în Buhara. Restul timpului l-am petrecut după cum ne-a dus capul și puterile. Puținele restanțe le-am rezolvat a doua zi.

Mausoleul Samanid

Prima restanță a fost o mică bijuterie arhitectonică pe care am găsit-o în mijlocul unui parc. E incredibil în câte moduri au putut „țese” cărămizile acelea. Este cea mai veche construcție din Buhara și a supraviețuit atât de bine timpului pentru că a stat îngropată în pământ timp de secole. A fost scoasă la lumină abia în timpul URSS.

Clădirea este un mausoleu ce-a servit ca loc de îngropăciune conducătorilor din dinastia Samanidă (819 – 1005). Familia aceasta era de origine persană și a fost desemnată să guverneze Khorasanul și Transoxiana în numele califului de la Bagdad. Practic erau de fapt independenți, mâna califului nefiind atât de lungă în acele vremuri.

Nu departe de mausoleul samanizilor se află un altul, Mausoleul Chashma-Ayub, adică a lui Iov. Legenda spune că Iov (alias Ayub în arabă) ar fi trecut pe aici și ar fi creat un izvor lovind cu toiagul în pământ. Apa acestui izvor e încă limpede și bună și e considerată vindecătoare.

Sitora-i Mokhi Khosa sau palatul de vară al emirilor de Buhara

Ultima oprire pe care am făcut-o înainte de-a ne lua rămas bun de la Buhara a fost la palatul de vară al emirilor. Din punctul meu de vedere am fi putut sări peste această vizită, nu m-a impresionat din cale afară ce-am văzut acolo, o amestecătură de stiluri europene și orientale.

Anait ne-a pomenit și aici o legendă a locului. Se spune că emirul a construit un palat de vară din iubire pentru soția lui Sitorabony și l-a numit Sitora-i Mokhi Khosa Saroy adică palatul unei stele ca luna. Să te ia cu amețeală, nu alta. Tot potrivit legendei, Emirul a cerut înțelepților din Buhara să recomande o locație pentru reședința sa de vară. Aceștia l-au sfătuit să împartă un miel în 4 și să atârne bucățile în cele 4 colțuri ale orașului. Locul în care se păstra cel mai bine bucata de miel ar fi cea mai răcoroasă așa că acolo trebuia să-și ridice palatul de vară.

Și cu asta basta, nici nu se făcuse amiaza când am părăsit orașul cu nume de poveste. Într-un fel mi-a părut rău, a fost plăcut să mă plimb pe străduțele lui și să-i aflu secretele deși perioada cea mai glorioasă a istoriei lui abia dacă mai e pomenită, abia de se mai întrezărește. Uitate sunt vremurile când Buhara era un fel de Harvard al orientului, când Imam al-Bukhari își compila hadith-ul prin bibliotecile lui sau când Abu Ali ibn Sina vindeca bolnavi prin casele lui. Oare i-or mai reveni vreodată timpurile bune de altădată?