După aproape 300km parcurși din Buhara și după vreo patru ceasuri petrecute în autocar iată-ne ajunși în Samarkand, ultima și cea mai așteptată destinație din circuitul nostru uzbek. În mintea mea locul acesta ar fi trebui să descindă direct dintr-o poveste a Șeherezadei așa că prima impresie n-a fost tocmai favorabilă. Orașul, mult mai mare decât Khiva sau Buhara, era un imens șantier cu străzi aflate în lucru, cu case necăjite, gata de a fi dărâmate pentru a face loc unor bulevarde mari, late și moderne și, probabil, unor clădiri așișderea. Călătorii ce vor veni aici peste câțiva ani îl vor savura mai mult, bănuiesc. Până la plecare m-am mai împăcat nițel cu orașul, dar Samarkand a trecut pe locul doi, după Buhara, în lista preferințelor personale. Am avut noroc și de data asta de o cazare bună, adică o locație ce-mi permitea s-ajung ușor în centru, în timpul liber pe care l-am avut la dispoziție. După mintea mea, un oraș pe care nu-l bați cu piciorul, hoinărind alandala pe străzi după inspirația de moment, rămâne un oraș „necucerit”.
Mi-am dorit mult să ajung în Samarkand din pricina renumelui lui de oraș extraordinar, câștigat în aproape 3.000 de ani de existență. Mă ia cu amețeală când mă gândesc cât amar de popor a locuit aici. Pe vremea imperiului ahemedid era capitala unei satrapii, Alexandru Macedon i-a admirat zidurile impunătoare înainte de a-l cuceri, sogdianii cei iscusiți într-ale comerțului au fost stăpâni aici timp de 1000 de ani. Dacă e să-l credem pe Amin Malouf, prin acest oraș și-au purtat pașii cei trei prieteni, înțeleptul Omar Khayam, vizirul Nizam al Mulk și șeful asasinilor de pe muntele Alamut, Hasan Sabbah. Orașul acela vechi nu mai există demult și e clar delimitat față de orașul de azi. Există un Samarkand mort, cel de dinainte de Ghinghis-han, ce stă acum îngropat sub un mare deal de pământ și nisip, aflat la nord, și există un Samarkand viu ce-a apărut după invazia mongolă, în special datorită lui Timur Lenk, ce-a hotărât să-l facă capitala imperiului său.
Cele mai impresionante monumente de vizitat în oraș au fost construite în timpul domniei lui Timur și a urmașilor săi, pe vremea unei epoci numite acum Renașterea timuridă. Cine și-ar fi putut imagina că un conducător atât de crud și nemilos precum Timur Lenk ar fi putut declanșa un boom într-ale artelor, științelor și arhitecturii. Ba l-au trimis și la export dacă e să ținem cont că Babur, întemeietorul dinastiei mogulilor din India, a fost un strănepot de-al lui Timur. Or fi fost vremurile coapte pentru așa ceva iar Amir Timur a asigurat doar stabilitatea politică necesară pentru a se putea împlini.
Trebuie să-i pomenesc aici neaparat și pe rușii din mult hulita URSS. De nu erau ei cu știința și cu dorința lor de-a readuce istoria la viață nu cred c-am mai fi avut noi ce admira azi, gură cască uzbeci sau cei veniți din toate colțurile lumii, poate doar un alt morman de pământ cu vreo câteva faianțe albastre lipite de el. Am văzut nenumărate fotografii prin muzeele de pe lângă madrase care arătau în ce hal se aflau monumentele orașului înainte de restaurare. Lucrările acestea au fost continuate și după câștigarea independenței, mai ales pentru că primul președinte, Islam Karimov, era de loc din Samarkand. Gurile rele spun însă că nu sunt la fel de fidele modelului originar, că au fost aduse și câteva „îmbunătățiri” ce nu-și aveau locul. Pentru un necunoscător ca mine însă, diferențele astea nu au fost sesizabile.
Mausoleul Gur-e Amir
Primul lucru pe care l-am făcut în Samarkand a fost o vizită la mausoleul Gur-e-Amir, în traducere Mormântul Emirului, locul de odihnă al lui Timur Lenk. Foarte frumos mi s-a părut, și pe dinafară și pe dinăuntru.
Anait ne-a povestit că pe locul actualului mausoleu a existat inițial un khanqah și o madrasă construite de Muhammad Sultan, nepotul preferat a lui Timur, cel pe care se gândea să-l desemneze moștenitor la tron. Fundațiile celor două clădiri mai pot fi văzute și în ziua de azi. Spre disperarea lui Timur însă, Muhammad Sultan a murit pe neașteptate, în floarea vârstei, la 27 de ani. Îndureratul bunic i-a adus corpul în Samarkand și a ordonat construirea unui mormânt în preajma ctitoriilor nepotului său, unul demn de un împărat. După doi ani, în timpul unei campanii militare duse împotriva Chinei, murea și Timur. Deși mormântul său era pregătit în Shahrisabz, orașul lui preferat aflat sus în munți, nu a putu fi transportat și îngropat acolo din pricina drumurilor impracticabile de pe timpul iernii. Așa că a fost înhumat în mausoleul nepotului său. Și acolo a rămas. După ceva timp, conform dorinței sale, au fost aduse la căpătâiul său și rămășițele pământești ale consilierului său spiritual, Sayyid Baraka. Mai apoi au fost inmormântați aici Shah Rukh Mirza, unul dintre fiii lui Timur, al doilea conducător al imperiului timurid și un alt nepot, Ulugh Beg, celebrul rege astronom.
În sala centrală a mausoleului, cea aflată sub cupolă, pot fi văzute cenotafele tuturor acestor personaje. Mormintele propriu-zise se află într-o capelă aflată dedesupt. Și, ca mai toate locurile care se respectă în Uzbekistan, mormântul lui Timur Lenk are o legendă. Se povestește că pe vremea când savanții ruși se ocupau de studierea și restaurarea mausoleului, s-a dorit deschiderea mormântului și analizarea științifică a osemintelor găsite acolo. Auzind de intențiile astea uzbecii ar fi făcut în lanț uman în jurul mormântului pentru a împiedica sacrilegiul. Și-au amintit că exista o vorbă venită din moși strămoși care spunea că cel care va deranja somnul de veci al lui Timur va da drumul spiritului său războinic în lume care va declanșa un alt prăpăd pe Pământ. Dar nimeni n-a luat în seamă superstițiile astea, mormântul a fost deschis și oasele au fost duse la Moscova. Evenimentele au avut loc în vara lui 1941, cu puțin timp înainte de declanșarea operațiunii Barbarossa și de invazia nazistă. Mai mult decât atât. Se mai spune că după ce s-au săturat de studii, rușii ar fi trimis înapoi oasele lui Timur și le-au reînhumat cu mare pompă în vechiul mormânt. Evenimentele acestea s-ar fi petrecut chiar înainte de ofensiva de la Stalingrad.
La data vizitei noastre Timur nu părea deranjat de nimic. Eu una cred că era mai degrabă mulțumit, mai ales după ce-a auzit rugăciunile recitate de un numeros grup de pelerini ce veniseră să-l cinstească (nouă, turiști gălăgioși și pe deasupra necredincioși, sigur ne-ar fi retezat capetele).
Registan
Următoare oprire am făcut-o în cel mai spectaculos loc din Samarkand, în piața numită Registan, un buric al târgului înconjurat pe trei părți de trei minunate clădiri placate de sus până jos cu faianță multicoloră. Toate sunt madrase construite în frumosul stil persan cu iwane impunătoare deschizând drumul spre curți interioare, moschei și „săli de clasă”. În Registan, chiar treaz fiind, ziua în amiaza mare, ai putea crede c-ai aterizat într-o poveste din 1001 de nopți. Pe înserat, când se aprind luminile strategic amplasate, senzația de basm se întețește și mai mult.
Am început vizita de la stânga la dreapta, intrând prima dată în madrasa lui Ulugh Beg, cea mai veche clădire existentă în Registanul Samarkandului. Madrasa aceasta e soră bună cu cea construită de emirul astronom în Buhara, pe care o văzusem zilele trecute. Se presupune c-ar fi avut același arhitect, un anume Ismail Isfahani, un persan din Isfahan deci, un urmaș probabil al unui constructor forțat de Timur să vină să-i clădească capitala.
Stelele de pe fronton duc cu gândul la preferințele ctitorului. Madrasa a fost folosită de emir și pe post de observator astronomic înainte de-a apuca să-și construiască unul adevărat, mai sus, pe dealurile Samarkandului. Acum și-a pierdut ambele funcțiuni inițiale. În interior sunt o grămadă de magazinașe și ateliere destinate mai degrabă turiștilor.
A urmat la rând madrasa Tilya-Kori, poate cea mai frumoasă clădire a Registanului. A fost ultima construită din cele trei, cu vreo 200 de ani după madrasa lui Ulugh Beg, pe vremea Shibanizilor, pe locul unui caravanserai. Numele ei înseamnă „Lucrare de aur”, din pricina bogatei ornamentații din sala de rugăciune, ce folosește din belșug un relief aurit.
Ultima madrasă se numește Sher-Dor și se află vizavi de cea a lui Ulugh Beg, într-un amplasament numit kosh (adică, două construcții clădite față în față peste un drum sau o piață publică). Pe locul ei era inițial un mic khanqah al lui Ulugh Beg, o clădire folosită pe post de pensiune pentru călătorii sufi. Numele madrasei ar însemna „Reședința Leilor”, dat cel mai probabil din pricina animalelor fantastice de pe fronton, niște lei-tigrii ce vânează căprioare și ce par împrumutați de pe frontonul iwanului de la intrarea bazarului din Isfahan.
Moscheea Bibi Khanum
Saray Mulk Khanum, cunoscută și sub numele de Bibi Khanum, a fost soția principală a lui Timur Lenk. Nu era o oarecine ci o descendentă directă a lui Ghinghis Han, o linie genealogică de o importanță strategică capitală în acele vremuri pentru cei ce doreau să-și ia titlul de Han și să se considere urmași la tronul mongol. După unele păreri, moscheea ce-i poartă azi numele a fost ctitoria ei. După altele nu e chiar așa, moscheea fiind ridicată de fapt la comanda lui Timur. Numele i-ar fi rămas doar pentru că mormântul lui Bibi Khanum a fost ridicat în apropiere.
Moscheea Bibi Khanum este unul dintre cele mai importante monumente din Samarkand și una din cele mai mari moschei ridicate în Asia Centrală. A fost o moschee de vineri așa că în ea trebuia să încapă întreaga populație masculină a Samarkandului. Fiind construită în grabă și după un proiect nițel cam ambițios a fost cam șubredă încă de la început. Vremurile și cutremurele erau cât pe-aci să-i vină de hac. Chiar și acum, cu toate lucrările de reconstrucție, moscheea propriu-zisă nu e deschisă publicului vizitator din pricina pericolului de prăbușire.
În mijlocul curții am zărit un mare piedestal de piatră construit sub forma unui suport de carte. Aici era locul faimosului Coran Kufic din Samarkand pe care îl admiraserăm deja în Tashkent.
Complexul funerar Shah-i-Zinda
A urmat la rând o necropolă faimoasă a Samarkandului, Shah-i-Zinda pe numele ei, adică în traducere „Regele Viu”. N-are nici o legătură cu Dracula sau cu alți vampiri ci cu un văr de-al profetului Mohamed, Kussam ibn Abass, al cărui mormânt se află aici. Importanța religioasă a locului e atât de mare încât un pelerinaj în Shah-i-Zinda echivalează cu unul la Mecca.
Povestea spune că Kussam ibn Abass a ajuns prin anul 676 în Samarkand pentru a răspândi dreapta credință în acest colț de lume. Păgânii însă s-au supărat și … varianta 1: l-au omorât pur și simplu sau … varianta 2: l-au atacat dar el a scăpat în mod miraculos într-o fântână sau … varianta 3: l-au decapitat dar totuși înainte de-a muri a apucat să bea din fântâna cu apă dătătoare de viață fără de moarte. Acum nu mai știu precis dacă necropola se numește cum se numește datorită credinței că amintitul personaj ar fi încă în viață sau din pricina faptului că pe mormântul lui există o inscripție care zice că cei care sunt uciși în lupta pentru dreapta credință nu sunt morți ci trăiesc (în sânul lui Allah probabil).
Multă lume bună a dorit să fie înmormântată în preajma acestui sfânt martir, membri ai familiei lui Timur, conducători religioși … Așa a apărut pe lumea aceasta necropola Shah-i-Zinda, o alee străjuită de monumente funerare demne de a fi numite moschei sau madrase, atât sunt de bogat ornamentate.
Cu această vizită am încheiat prima zi petrecută în Samarkand. Seara am avut parte de un spectacol cultural artistic, unde în prima parte ni s-a prezent întreaga istoriei a Samarkandului prin costume, dans și muzică, de-am parcurs 3000 de ani într-o jumătate de ceas. După care, în partea a doua, am fost poftiți să asistăm la un întreg ritual de căsătorie. Ne-au fost confirmate spusele lui Anait: cum stă treaba cu mersul la pețitoare; cu negocierile între mamele mirilor; cu ruptul pâinii în loc de bătutul palmei când părțile cad de acord; cu nunta propriu-zisă. Pe scenă lucrurile păreau foarte vesele, cine știe cum au loc ele de fapt în realitatea cea crudă.
Observatorul astronomic a lui Ulugh Beg
Programul celei de-a doua zile a fost mult mai ușor iar lista obiectivelor de bifat mai scurtă. Am început cu o vizită în locul unde a existat cândva observatorul astronomic a lui Ulugh Beg, emirul ce-a fost un mare om de știință și un conducător de stat slab. A și sfârșit prin a fi detronat și omorât de fiul și urmașul lui la tron. Se povestește c-ar fi fost un om foarte deștept și învățat. Se crede că vorbea cinci limbi: arabă, persană, turcă, mongolă și ceva chineză. În timpul domniei sale Renașterea timuridă a atins apogeul.
Ulugh Beg era pasionat îndeosebi de astronomie așa că a construit un Observator în anul 1420 unde a adunat mai multe minți luminate. Cel mai probabil aici a fost conceput Zij-i Sultani, un tabel astronomic și un catalog stelar unde sunt enumerate aproximativ 1.000 de stele și sunt calculate pozițiile lor pe bolta cerească. Lucrarea lui Ulugh Beg a fost considerată foarte importantă timp de sute de ani și a ajuns până în fundul Europei, la Oxford, unde a și fost publicată în anul 1665.
Din păcate Observatorul a avut o viață scurtă, nu a supraviețuit constructorului său fiind distrus în 1449 de fanatici religioși. Fundațiile lui au fost redescoperite abia în anul 1908. În preajma lor a fost construit un mic muzeu unde e spusă povestea emirului-astronom.
La data vizitei noastre la Observator se desfășurau ceva festivități ale Universității din Samarkand. A fost plăcut să-i vedem pe tinerii studioși din ziua de azi depunând coșuri cu trandafiri la picioarele lui Ulugh Beg, făcând fotografii și chiar exersându-și engleza cu noi.
Mausoleul profetului Daniel
Samarkand pare a fi orașul mausoleelor. Următoarea oprire pe care am făcut-o a fost la mormântul profetului Daniel, cel din Vechiul Testament. După cum se știe Islamul îi recunoaște pe profeții de dinaintea lui Mahomed, prin urmare și pe Daniel. Mai există pe lumea asta vreo două morminte ale profetului așa că, în cel mai bun caz, la Samarkand stau îngropate doar câteva oscioare.
Legenda spune că moaștele acestea ar fi ajuns în inima Asiei Centrale în timpul lui Timur Lenk. Acesta ar fi dat peste un mormânt al lui Daniel la Susa în timpul campaniilor de cucerire și a decis că trebuie să le aducă în Samarkand. Zis și făcut. Se mai povestește că ajunsă în preajma orașului caravana a fost oprită din drum de calul care-l purta pe Daniel. Timur a considerat c-a primit un semn divin și a construit mormântul în acel loc. Tot calul respectiv e responsabil și cu apariția unui izvor cu apă vindecătoare. A dat cu copita în pământ și în acel loc a țâșnit apă proaspătă și limpede ca cristalul.
Dar miracolele nu se opresc aici. Se spune că mormântul profetului Daniel a început să crească și să tot crească. Astăzi are cam 18m lungime. Acu’ ce să zic, cârcotașa din mine pune faptul pe seama dorinței mai marilor într-ale religiei sau statului de-a se pune bine cu profetul Daniel aducând tot soiul de îmbunătățiri mormântului său.
Încă o minune și gata. În anul 1996 în Samarkand a avut loc vizita lui Alexei al 2-lea patriarhul Moscovei și al întregii Rusii. Unul din locurile în care a poposit a fost mausoleul lui Daniel. Se povestește că în apropierea criptei se afla atunci un copac de fistic ce părea a fi uscat. Dar, după ce patriarhul l-a stropit cu apă sfințită, a prins din nou viață.
Complexul Khoja Doniyor, poate cel mai mic și mai neremarcabil locșor pe care l-am vizitat în Samarkand, e astăzi un important loc de pelerinaj. La ora vizitei noastre curtea era plină de oameni ce veniseră în grup pentru a se ruga. Am trecut și noi în revistă cele trei puncte de interes, am mai profitat nițel de serenitatea locului și apoi am plecat mai departe.
Muzeul Afrosiab
Am încheiat ziua de „lucru” cu o vizită la muzeul de istorie al orașului. L-am găsit cocoțat pe mormanul de pământ sub care stă ascunsă așezarea de dinaintea cuceririi mongole, printre morminte și situri arheologice. Pe cât de lungă și complicată e istoria Samarkandului pe atât de mic e acest muzeu. Poate e mult spus c-ar fi un muzeu al orașului. Anait ne povestea că a fost construit de un armean de-al ei pentru a adăposti o frescă descoperită în acel loc în anul 1965, pe timpul unor lucrări ce doreau să facă un drum.
Fresca e numită astăzi Pictura murală din Afrosiab, numele de atunci al Samarkandului, sau Pictura ambasadorilor, și e o raritate. E unul dintre puținele exemplare de artă sogdiană care a ajuns până în zilele noastre. Se presupune c-a fost pictată prin secolul 7-8 în palatul unui bogat negustor-aristocrat sogdian. Nu se știe precis ce reprezintă așa că s-au făcut multe speculații pe tema asta. Povestea care m-a încântat pe mine cel mai mult spune că frescele povestesc despre lumea sogdiană și relațiile ei internaționale.
Pe peretele de sud e reprezentată o lungă procesiune pe care unii au interpretat-o drept sărbătoarea de Nowruz. Apropo, anul nou zoroastrian e celebrat cu drag și în Uzbekistanul zilelor noastre, nu vrea să piară nicicum. Peretele vorbește așadar despre lumea sogdiană. Peretele vestic descrie o lungă procesiune de oameni de diferite origini, inclusiv un număr mare de turci care escortează delegații din China și alte state din Asia Centrală ce vin cu daruri la regele sogdian Varkhuman. E vorba așadar despre lumea stepelor. Peretele de nord e ocupat în întregime de chinezi. Bărbații vânează pisici sălbatice, doamnele se distrează plutind pe ape într-o barcă de agrement. Pe peretele de est, cel mai deteriorat din toate, se discern figurile unor indieni, dar nu se știe ce fac ei acolo. Acești doi ultimi pereți îi reprezintă așadar pe principalii parteneri de afaceri ai negustorilor din Afrosiab.
Chiar așa, cum ar fi fost să fii un bogat negustor sogdnian și să stai în buricul casei tale, construite în buricul lumii și să contempli pe pereți sursa bunăstării tale.
Moscheea Hazrat Khizr
Nu pot să nu pomenesc moscheea aceasta, deși nu era trecută pe lista vizitelor noastre oficiale. Am tot ajuns prin preajma ei și mi-a făcut cu ochiul pentru că era frumoasă și părea nou nouță, ca scoasă din cutie. Până la urmă am urcat dealul și i-am făcut o vizită.
Într-un fel, am interpretat complexul acesta ca pe un soi de imagine în oglindă a mausoleului Gur-a Amir cu care am început descoperirea frumuseților Samarkandului, aflat hăt departe în celălalt capăt al unei diagonale imaginare. Amândouă servesc drept loc de veci pentru ctitori ai statului uzbec. În curtea moscheii Hazrat Khizr se află mormântul primul președinte, Islam Karimov, supranumit tatăl fondator al statului Uzbekistan independent. Avem de-a face cu doi conducători cu apucături de dictator ce-au păstrat ordinea și disciplina și care par a fi cinstiți de oameni. Au amândoi statuie, își dorm somnul de veci în morminte somptuoase ce par a fi locuri de pelerinaj. Consider că domnul Karimov a trișat întrucâtva în întrecerea cu Timur Lenk pentru că și-a cățărat mormântul pe un deal.
Și uitându-mă eu așa … la piatra de mormânt din marmură albă ca laptele a președintelui Karimov, zău că mi-a trecut prin cap concluzia la care a ajuns tătucul Putin. Unele modele de societate pur și simplu nu merg la export, nu se potrivesc cu mintea și sufletul tuturor. Democrația, așa cum a răsărit ea din „matricea stilistică” a europenilor (a unora dintre ei cel puțin) li se pare altora de o dezordine înfiorătoare, greu de suportat.
Ce va fi să fie în viitor, cum vor evolua lucrurile în Uzbekistan … vom trăi și vom vedea. Cât timp nu apar la știrile de la televizor e de bine. Oricum, după unele păreri ,tările întregii regiuni din care face parte vor avea un cuvânt greu de spus în secolul 21.
Se întâmplă mult mai multe lucruri în lume decât intervențiile stângace ale vestului în Irak și Afganistan sau utilizarea presiunii politice și economice în Ucraina, Iran și în alte părți. De la est la vest, Drumurile Mătăsii se ridică din nou. Este ușor să te simți nedumerit și deranjat de frământările și violența din lumea islamică, de fundamentalismul religios, de ciocnirile dintre Rusia și vecinii săi sau de lupta Chinei cu extremismul în provinciile sale occidentale. Asistăm de fapt la durerile facerii unei regiuni care a dominat cândva peisajul intelectual, cultural și economic și care acum renaște. Vedem semnele schimbării centrului de greutate al lumii – revenirea lui înapoi în locul în care s-a aflat timp de milenii.
Peter Frankopan – Drumurile mătăsii
Fii primul care comentează