Am ajuns în Khiva în crucea zilei (moartea fotografiilor) după un zbor de un ceas și ceva din Tashkent și încă vreo jumătate de ceas de mers cu autocarul din Urgench, capitala regiunii Horezm. Uitate au fost parcurile și fântânile Tashkent-ului, aici am nimerit în plin deșert, ultimul popas de pe vremuri al caravanelor ce tocmai scăpaseră de deșertul roșu, Kîzîlkum, și urmau să-l înfrunte pe cel negru, Karakum, în drumul lor spre Iran.
Autocarul ne-a lăsat în fața porții de vest a lui Ichan Kala. La fel ca multe alte orașe-oaze din regiune, așezarea originală consta din două cercuri concentrice culcușite unul în altul. Ichan Qala era cercul interior și era fortificat. În jurul lui se aduna orașul oamenilor de rând. În zilele noastre a mai răsărit și un al treilea cerc, care le cuprinde pe cele două, orașul modern. Odată ce intri în Ichan Kala îți poți da seama cât de cât de cum arătau vechile orașe din această parte de lume, îți poți imagina la o adică că vei da nas în nas cu Aladin la un colț de stradă. Culoarea dominantă e galbenul chirpiciului din care sunt contruite majoritatea clădirilor. În afara celor două axe principale ce unesc porțile cetății (de vest și est, de nord și sud) restul e un talmeș-balmeș de străduțe îmbârligate și de clădiri înghesuite unele în altele. Peste toate acestea se întind tarabele celor care vând tot felul de suveniruri așa că e cam greu să-ți păstrezi capul limpede. De jur împrejurul lui Ichan-Kala se încolăcește un zid de apărare, tot din chirpici, înalt de 8-10m și gros de vreo 5-6m, punctat din loc în loc cu turnuri de apărare.
Ichan-Kala este astăzi un muzeu în aer liber și e declarat monument UNESCO. Pentru a-l vizita îți trebuie bilet. Am primit și noi unul care a fost valabil pentru întreaga zi și ne oferea acces mai peste tot. Ghizii noștri au întârziat ceva timp până să cumpere biletele astea, o greșeală ce s-a dovedit a fi fatală. Grupul nostru s-a împrăștiat care încotro, pe la tarabe, pe la toalete, pe la locuri de făcut selfie-uri, de-a durat apoi o grămadă de timp până să ne adunăm iar ca să ne continuăm vizita oficială. Am vut parte de un grup foarte nărăvaș în excursia asta, lucru ce mi-a reamintit de ce nu-mi prea plac tururile organizate cu participare numeroasă.
Khiva a fost singurul oraș în care am avut un ghid local, pe Delia, o tătăroaică mititică de statură. În rest, Anait a fost cea care ne-a prezentat locurile vizitate. De la Delia am aflat câte ceva despre povestea orașului. Deoarece la ora sosirii noastre hotelul nu era încă pregătit să ne primească turul a fost spart în două părți. În prima parte am vizitat partea de vest a orașului iar după amiaza pe cea de est. Seara am avut timp liber pentru a hălădui după bunul plac.
Așadar ce-am văzut și ce-am învățat în Khiva?
Ca mai toate orașele-oaze din regiune, Khiva este veche de când lumea și a suferit nenumărate distrugeri și reclădiri. La începuturi era locuit de un trib iranian numit horezm, ce-a dat și numele regiunii, dar în timp aceștia au fost înlocuiți de mongoli și turci. Orașul de azităzi a fost capitala Hanatului de Khiva ce-a fost condus de un trib turco-mongol numit qongirat. Hanatul a rămas independent, cu mici întreruperi, din anul 1511 și până în 1920 când au venit bolșevicii și l-au inclus în URSS.
Emirii din Khiva nu erau băieți prea buni. Drumurile mătăsii erau deja uitate pe vremea când au ajuns ei la putere așa că s-au gândit să se ocupe de comerțul cu sclavi. Marfa lor preferată erau infidelii persani șiiți și rușii. Comerțul cu ruși le-a adus și pieirea pentru că țarul a aplecat urechea la nenumăratele plângeri împotriva negustorilor de sclavi și a hotărât să ia măsuri. Prima tentativă de cucerire a Hanatului de Khiva a avut loc în 1717 dar a eșuat lamentabil. Prin muzeele Rusiei se pot vedea tablouri cu capete retezate de soldați înfipte în pari în fața zidurilor Khivei. Hanatul a căzut în mâinile rușilor abia în anul 1873 când a fost declarat protectorat. Abia în 1920 a fost desființat cu totul și numai atunci a încetat cu desăvârșire și comerțul cu sclavi.
Sclavii aceștia amărâți trebuie să fi construit și zidurile cetății, ale palatelor, madraselor și moscheilor printre care ne-am plimbat noi. Orașul e plin de ele. Madrasele din Khiva sunt variate ca mărime. În zilele noastre, majoritatea sunt transformate în muzee, hoteluri sau magazine. La origine erau colegii de lux pentru învățarea Coranului. Toate sunt construite după același tipic: o poartă mare de intrare care ducea într-o curte, unde exista neaparat un copac umbros și o fântână cu apă proaspătă. De jur împrejurul curții erau așezate cămăruțele în care studiau și dormeau studenții. De unele madrase era lipită și o moschee cu un minaret, de altele nu.
Minaretul Kalta Minor
De cum intri în Ichan Kala, pe poarte de vest, dai inevitabil cu nasul înntr-un mare turn colorat, care a și devenit imaginea lui iconică.
Kalta Minor este de fapt un minaret neterminat ce-a fost comandat în anul 1851 de către Mohammed Amin Khan. Ar fi trebuit să fie o minune arhitecturală înaltă de peste 70 de metri, mult mai grozavă decât orice minaret din Buhara, oraș ce era rivalul permanent al Khivei. De ce n-a fost terminat? Există două variante ale poveștii. Prima spune că lucrările s-au oprit la moartea emirului și că urmașii lui ar fi avut lucruri mai bune de făcut. Ce-a de-a doua spune că emirul s-ar fi răzgândit când și-a dat seama că din vârful lui muezinii i-ar fi putut spiona haremul. Drept urmare lucrările au fost abandonate pe când minaretul ajunsese la doar 26m înălțime.
Mormântului șeicului Sayid Allauddin
După ce-am cotit-o pe niște străduțe laterale am ajuns în fața celei mai vechi clădiri din Khiva. Este vorba de mormântul lui Sayid Allauddin, un renumit șeic sufi din școala nakhshbandi, ce-a trăit în secolul al 13-lea sau la inceputul celui de-al 14-lea. Mausoleul a fost construit de un discipol al maestrului și are două încăperi, mormântul propriu-zis și o mică moschee. Noi nu am intrat în nici una dintre ele, așa că nu pot spune mare lucru despre ce există în interior. Mausoleul arată ca scos din cutie pentru că fost restaurat de nenumărate ori, ultima dată prin anul 1850.
Drumul nostru a continuat pe cărări șerpuitoare și s-a oprit în curtea unei vechi madrase care a fost adjudecată în zilele noastre de un meșter tâmplar. Am găsit aici un mic atelier și un mic magazin unde-și vindea meșterul nostru lucrușoarele, îndeosebi suporturi pentru cărți. Până să se încheie târguielile am avut timp de fotografiat ușile vechilor „chilii” și îndeosebi o ciudată sticlă de suc, acum plină cu sare, agățată deasupra porții de la intrare, pază împotriva deochiului adus de atâția ghiauri veniți din toate colțurile lumii.
Moscheea de vineri sau Moscheea Juma
Următoarea vizită am declarat-o bomboana de pe tort. După ce-am vizitat moscheea de vineri din Ichan-Kala nici că mi-a mai trebuit altceva. Mi-a plăcut grozav de mult pădurea aceea de coloane, atmosfera răcoroasă, misterioasă și senină din interior.
Moscheea aceasta e diferită de celelalte existente în Khiva, ce sunt construite de obicei sub forma unor curți închise doar pe trei laturi, a patra dând în stradă. Moscheea de vineri e o mare sală hipostilă, acoperită de un tavan susținut de 213 coloane de ulm sculptat. În afara unei spărturi în tavan și a intrărilor nu există alte deschideri către lumea exterioară. Interiorul este astfel ferit, liniștit, îndemnând parcă la rugăciune.
Moscheea a fost construită în secolul al 18-lea deasupra ruinelor unei moschei mai vechi. Lipit de-o latură a moscheii se ițește și un minaret înalt de 33 de metri, marcând cu putere locul unde se găsește moscheea prin labirintul orașului.
Fortăreața Kuhna Ark
Prima parte a programului nostru s-a încheiat cu o vizită acasă la emirul din Khiva.
Kuhna Ark a fost reședința emirului, o cetate în cetate amplasată chiar lângă zidurile de vest ale lui Ichan Kala. În el aveau acces doar domnitorul, haremul său, membri ai familiei extinse, consilierii apropiați și servitorii. Prima clădire de acest fel a fost construită în secolul al 12-lea, dar aceea a dispărut demult. Actuala fortăreață datează din secolele 17-18. N-a rămas mare lucru nici din ea.
Complexul Islam-Khodja
După cazare și masă și după ce ne-am mai tras nițel sufletul am pornit la drum pentru a descoperi cealaltă jumătate a lui Ichlan Kala. Drumul ne-a dus prima data la complexul Islam-Khodja, o madrasă cu un minaret construite recent, la sfârșitul secolului al 19-lea de către Islam Khodja, marele vizir dar și vărul ultimului emir al Khivei.
A fost foarte important să reținem locația acestui complex pentru că seara urma să luăm cina la picioarele minaretului.
Madrasa Kutluq Murad Inaq
A urmau o altă madrasă în care era amenajată o mică expoziție de obiecte decorative și de pictură. Față în față cu ea se afla o alta, singura rămasă funcțională. Spre norocul meu nu era deschisă publicului, așa că n-am putut-o vizita. Îmi ieșiseră deja pe nas madrasele astea.
Palatul Tash Hauli
Ultima vizită oficială pe care am făcut-o a fost la palatul cel nou al emirului, numit Tash Hauli sau Casa de Piatră și considerat a fi cea mai sofisticată clădire din Ichan Kala. A fost construit între anii 1832 și 1841 de Allakuli Khan căruia nu i-a mai plăcut să locuiască în Kuhna Ark.
Din stradă am intrat direct în curtea haremului unde, pe latura de sud (la umbră) am văzut apartamentele emirului și pe latura de nord (la soare) apartamentele celor patru neveste oficiale. Pe vremuri, un coridor secret lega partea aceasta a palatului de zona publică. Acum, turiștii trebuie să facă un ocol și să intre pe o altă poartă.
Ultima parte a zilei am petrecut-o umblând aiurea pe străzi pentru a savura atmosfera orașului. După părerea mea doar așa poți savura pe deplin adevăratul farmec al Khivei. Am urcat de vreo două ori și în bastionul ce oferea o priveliște frumoasă spre zidirile cetății și spre oraș și am tot făcut fotografii. La ora stabilită m-am prezentat la poalele minaretului pentru a lua cina și după aceea m-am retras în bârlog. A doua zi urma să plecăm spre Buhara.
Cam atât am avut de povestit despre Khiva Horezm-ului.
Fii primul care comentează