Dintre cele peste 200 de insule ce alcătuiesc arhipelagul Cicladelor din Marea Egee cea mai impresionantă, mai sălbatică, mai frumoasă și mai primejdioasă este Santorini, un mic arhipelag ea însăși. Thira, cea mai mare dintre insule, arată ca o potcoavă neterminată, Therasia, Aspronisi, Nea Kameni și Palaia Kameni par bucăți rupte din ea și aruncate alandala, ca și cum Hefaistos, supărat că nu le-a meșteșugit cum trebuie, le-ar fi azvârlit nemulțumit în mijlocul mării.
De parcă există zei pe lumea asta … Nu, există doar Vulcani, care erup din când în când și șlefuiesc fața pământului nu după bunul lor plac ci după reguli științifice. Așa s-a întâmplat acum 3600 de ani când insula Strongyle ( Cea Rotundă ) a explodat și s-a scufundat în urma erupției vulcanului ce se afla sub ea. Ce-a mai rămas vedem noi astăzi, marginile vechii insule care îmbrățișează un crater imens acoperit de apele mării. In golful din mijloc se ițește fumegând vârful vulcanului – Nea și Palaia Kameni.
Istorii
Să fi fost atlanții lui Platon primii oameni care au trăit în aceste locuri? Unii așa cred, că întreg arhipelagul Cicladelor este tot ce-a mai rămas din vechea Atlantidă. Ce se știe cu siguranță e însă că erupția din 1450 î.C. a contribuit la distrugerea civilizaței minoice. Dovadă, situl arheologic din Akrotiri unde pot fi văzute rămășițele unui oraș din acea perioadă. Din păcate, la data vizitei mele situl era închis pentru renovare. După minonieni au mai trecut pe aici fenicienii, iar apoi au sosit dorienii conduşi de Theras, nepotul lui Oedip. Ei au construit o cetate pe Mesa Vouno pe care au numit-o Thira în cinstea conducătorului lor. Urmele cetății ăsteia le-am vizitat și eu, erau cocoțate pe pintenul de stâncă de deasupra hotelului din Kamari unde m-am cazat.
După greci au venit romanii, apoi bizantinii iar în 1204 s-au stabilit aici francii celei de a patra cruciade. Ei şi-au construit o cetate puternică în Skaros iar urmaşii lor au rezistat presiunii islamului până în 1579, când insula este cucerită de turci. Din vremea stăpânirii catolice insula a primit numele de Santorini, Santa Irene. Astăzi cu greu se mai văd urmele cetăţii Skaros. Turcii nu au colonizat insula şi au acordat locuitorilor ei multă autonomie astfel că ortodocşii şi catolicii au putut să-şi păstreze credinţa şi obiceiurile. Buni comercianți, au reuşit în timp să-şi construiască o flotă puternică, a treia ca marime în Grecia în 1821, când au contribuit şi ei la războiul ce a dus la cucerirea independenţei.
De-a lungul istoriei ei au existat multe momente când insula era pe punctul de a fi abandonată. Vulcanul este încă viu şi erupe din când în când sau produce cutremure devastatoare. Dar oamenii au memoria scurtă, sunt gata să uite repede necazurile şi nu rezistă tentaţiei de a locui în locuri atât de frumoase. Şi-au construit casele pe marginea prăpastiei, pe buza vulcanului, mici puncte albe răsărite pe stânca roşie.
Experiențe
E un locșor prea frumos ca să nu fie vizitat. Am ajuns în Santorini cu avionul, un charter – noroc că au găsit spaţiu să construiască un aeroport pe o insulă aşa mică. Pentru deplasările între orăşele sau până la plajă am folosit maşina sau autobusul, la scutere sau biciclete nu m-am băgat .
Pentru prima parte a excursiei mi-am instalat cartierul general în Fira, capitala insulei, cel mai animat şi aglomerat loc de pe insulă. Aici se găsesc mai toate cluburile, magazinele, muzeele. Aici se revarsă turiştii veniţi în croaziere de o zi şi umplu până la refuz străzile înguste. In schimb, tot de aici porneşte o cărare pietruită, lungă de vreo 10 km care duce până în Oia. Drumul străbate Firostefani şi Imerovigli, trece pe lângă stânca Skaros şi se termină la capătul unui braţ al potcoavei. O plimbare făcută seara, după ce căldura toridă a zilei s-a mai domolit, merită toţi banii. In plus, Santorini se laudă cu cele mai frumoase apusuri de soare din lume, aşa că nu trebuie ratat niciunul. Aleea asta a fost preferata mea.
Firostefani şi Imerovigli sunt mult mai liniştite decât Fira. Dacă voi mai ajunge vreodata pe-această minunată insulă am să-mi caut gazda într-unul din aceste două sate. Căsuţele sunt mici şi pitorești, lipite de peretele de stâncă sau scobite în el. Multe dintre ele au în curte, în loc de grădină de zarzavat, o mică piscină. Marea e departe, la câteva sute de metri dedesubt, dar cui îi pasă! Fiindcă veni vorba de case, ştiaţi că acoperişurile rotunde, curăţate cu grijă, atât de comune în insulele greceşti erau folosite pentru colectarea apei de ploaie? Eu am aflat cu ocazia acestei vizite.
Am stat în Fira două nopţi, după care am plecat în Mykonos pentru alte două. La întoarcere, aveam loc de cazare în Kamari, unde am avut parte de un sejur la mare clasic, cu leneveală la soare pe șezlong, cu plimbări pe malul mării, cu o piscină la îndemână dar şi cu marea aproape. Plaja din Kamari e amenajată cu pietricele negre ( ei bine nu are nisip ca la Mamaia ), e lată, poţi închiria umbrele de soare şi şezlonguri. Faleza e plină de restaurante şi magazine de suveniruri.
Există aici și o mulțime de operatori de turism care îţi oferă fel de fel de excursii, pe insulă sau mai departe. Pe mine m-a tentat doar una care-mi propunea o mică croazieră ce-a ținut o jumătate de zi.
În prima parte a excursiei am vizitat limba vulcanului, mai exact insula nelocuită Nea Kameni, ca să miros de-aproape puțină pucioasă și să pun degetul pe lava cea neagră. Tot acolo am avut o pauză de bălăceală într-un mic golf cu apă termală, încălzită de vulcan. Apoi am primit ceva de ronțăit și, pentru că timpul s-a scurs repede, ne-am îndreptat spre Oia, pentru a admira apusul de pe mare.
A fost foarte plăcut să stau în prora vasului, cu picioarele atârnate în gol, să simt briza ușoară ce-mi răcorea pielea încinsă de soare și să-mi iau rămas bun ( doar provizoriu, pentru acea zi ) de la soare.
Într-una din seri am mers și până în Oia, în capătul insulei. Se spune că de-aici apusul e cel mai spectaculos. O fi, dar ce ne facem cu înghesuiala … ? A fost cumplit. Abia am găsit și eu un locșor liber, să văd soarele mergând la culcare în direct și nu printre coatele sau picioarele altor spectatori. Mai simpatic a fost să mă plimb prin sat după apus, în lumina discretă a unei luni pline ce se cocoțase pe cer deasupra capetelor noastre.
Și cam atât.
Fii primul care comentează