Sosise vremea concediilor în Franța. Cheful de muncă se risipise vizibil, toată lumea visa cu ochii deschiși, cu gândul departe, la bagajele pe care trebuiau să le împacheteze. Unul din bagajele astea eram și eu. Au revoir, până la mijlocul lui august când ne vom reîntâlni. C’est bien comme ça? Na, ce era să zic, că nu e bine? După ce mă cadorisisem cu atâtea excursii frumoase. Cu perspectiva altora la orizont? Și m-am întors acasă.
Dar nu pentru mult timp. Am plecat și eu într-un concediu înjghebat la repezeală după ce-am studiat ofertele last minute ale agențiilor de turism. Îmi propusesem să stau degeaba o săptămână întreagă, să-mi trag sufletul sub o umbreluță, cu o carte interesantă sub nas. Corfu părea o alegere foarte bună, chiar dacă eram în toiul verii și al sezonului turistic. Ce mi-am zis. Mai bine mă coc în Corfu decât în București.
Adevărul e că nu mă împac prea bine cu statul degeaba sub o umbreluță. Ca să-mi ofer o portiță de scăpare, am ales ca sediu central orașul Corfu. Dacă aveam să mă plictisesc, plecam în explorare. Am ales așadar un hotel mai simandicos, la margine de oraș, în golful Garitsa. S-a dovedit o alegere inspirată.
Le dau voie iubitorilor de plajă cu nisip să strâmbe din nas. Hotelul meu nu avea așa ceva, nici măcar în imediata apropiere. Dar zău că nu i-am simțit lipsa. Pentru răcoreală în mare am folosit platformele micului debarcader de peste drum, la fel ca mulți alții. Cam rar ce-i drept, pentru că n-am putut sta locului bineînțeles, și în cursul zilei mai mult am hoinărit.
Diminețile și serile însă erau dedicate golfului Garitsa. Mi-a plăcut nespus să mă plimb pe faleza ce-l mărginea dintr-un capăt în altul. Dimineața, înainte de micul dejun preferam s-o iau la stânga, spre Paiaio Frourio, deasupra căruia se ridica soarele din spatele munților Albaniei și ai Greciei continentale. Am prins câteva (nu chiar) răsărituri foarte frumoase, cu marea transformată parcă în argint lichid.
Seara, după cină, îmi plăcea s-o iau spre dreapta, într-o plimbare mai lungă ce mă ducea până în celălalt capăt al golfului, la o veche moară de vânt dezafectată și transformată în galerie de artă. Înserările erau surprinzătoare și ele, mai niciodată la fel. Unele ne învăluiau în mătăsuri grele, albastre ca un lapis lazuli. Altele îndulceau portocaliu contururile. Iar o dată, o singură dată doar, un nor sprințar s-a jucat cu soarele și-a transformat întregul golf în bronz și aur topit.
Iar cinele, ei bine, le așteptam cu nerăbdare în fiecare seară. Le luam pe terasa hotelului, de fiecare dată la aceeași masă, de unde puteam admira cum se lăsa înserarea peste întreg golful Garitsa. Mâncarea era foarte bună, în fiecare zi alta. Cicadele zumzăiau liniștitor. Rândunelele brăzdau văzduhul în ciripeli voioase. Vecina mea, o mititică șopârliță venea să mă salute în fiecare seară de după tufele de flori.
Ce mai tura-vura, ca în rai.
Fii primul care comentează