Paro

Spre regretul meu am petrecut doar trei zile în Bhutan fiecare dintre ele concentrându-se pe câte un orășel aflat în partea de vest a țării. Se prea poate ca toate celelelte orășele pe care n-am apucat să le vizităm să semene bucățică ruptă unele cu altele, dar tot am rămas c-un of. Prima și prima oară am făcut cunoștință cu Paro, poarta de intrare pe cale aeriană a călătorilor în țară.

Aeroportul din Paro

Aflându-se la o distanță convenabilă față de capitala țării, Thimphu – cam 50 km, ceea ce în Bhutan se traduce într-o oră de mers cu mașina – Paro găzduiește singurul aeroport internațional al țării. Se spune că este unul dintre cele mai dificile aeroporturi din lume, din pricina văii adânci în care e construit, ce e înconjurată de munți ce ajung la 5000 de metri înălțime. Doar opt piloți sunt autorizați să aterizeze pe acest aeroport. Inițial toți piloții erau străini dar acum bhutanezii se laudă c-au mai rămas doar doi, ceilalți fiind conaționali de-ai lor. Zborurile din și către Paro se desfășoară după un orar aproximativ și se fac doar pe timpul zilei. Și la venire și la plecare am avut de așteptat puțin până când vremea s-a îmbunătățit iar condițiile meteorologice au permis o aterizare și o decolare fără probleme.

Aeroportul e mititel tare, autobusele care transportă pasagerii sunt de prisos pentru că avionul te lasă taman la poarta de intrare. Terminalul e precum o căsuță din turtă dulce, alb-glazurat cu chenare multicolore pe la uși și pe la ferestre. E construit după tipicul caselor tradiționale din Bhutan, model arhitectural obligatoriu de respectat peste tot de-a lungul și de-a latul țării. Interiorul terminalului este cochet, curat-bec și începe să te familiarizeze cumva cu locul în care tocmai ai aterizat.

Aeroportul din Paro este un foarte călduros și plăcut salut de bun venit. Dar în același timp este parcă o personificare a timidității cu care Bhutanul se apropie de lumea dezlănțuită de peste munți.

După ce-am ieșit din nori ne-am desfătat cu aceste priveliști minunate

Iacătă și pista. Inițial am zburat oarecum deasupra ei, după care avionul s-a întors din drum pentru aterizare

Ca să nu te plictisești așteptând bagajele – poți studia arhitectura câtorva dzonguri bhutaneze
Mini-grădină, mandale atârnând de acoperiș, portretele regilor din actuala dinastie, curățenie bec, fotografii cu flora și fauna Bhutanului înșirate de-a roata – un mod plăcut de-a intra în Bhutan

Muzeul Național din Paro

Pentru că excursiile organizate de DAL Travel sunt foarte-foarte dense, cu program în pas alergător, nici nu m-am dezmeticit bine după aterizare și după formalitățile de intrare în țară (au mers repede și bine) că m-am și trezit la poarta Muzeului Național din Paro.

Muzeul este cocoțat pe-un deal de unde se vede foarte bine pista de aterizare a aeroportului și e găzduit într-un vechi turn de veghe, Ta Dzong , construit prin 1649 pentru a proteja fortăreața, Dzong-ul, aflată ceva mai la vale, pe malul râului.

Din păcate pentru mine, colecționar avid de amintiri fotografice, n-am avut voie să intru în muzeu cu nici un fel de cameră foto, nici măcar cu telefonul. Gențile și bagajele au fost lăsate în minibus, telefoanele au fost încuiate în cutiuțele unei garderobe.

Din amintiri așadar … Intrarea în muzeu se face pe un pod frumos ornamentat care te duce direct la etajul 4. Încă din primele săli poți constata cât de ușor se contopește magia cu știința în istoria Bhutanului, artefacte din epoca de piatră amestecându-se alandala cu povești despre bătălii dintre zei și demoni. La etajul cinci am dat peste galeria cu picturi thangka, foarte frumoase din punctul meu de vedere, care ne-au făcut cunoștință cu nenumărate ipostaze ale lui Buddha, cu mandale, cu reprezentări ale unor lama de seamă sau ale zeităților tutelare. Mai rețin o sală plină de statui de bronz, o colecție de relicve descoperite de tertonii din Bhutan și câteva legături din primul pod de fier construit în Bhutan de către Thangtong Gyalpo, un personaj foarte important pe care urma să-l mai întâlnim în decursul excursiei noastre.

Dar dacă-mi va fi dat să mai țin minte după ani și ani câte ceva din Muzeul Național din Paro, va fi vorba negreșit de mandala 3D de la ultimul etaj (din fericire am găsit de furat pe net o fotografie). Este o sculptură în lut dar în același timp și o lecție despre cele patru școli ale budismului Vajrayana practicat în Himalaya. De-aș fi putut aș fi făcut o grămadă de fotografii cu tot arborele acela și cu toate ramurile ce descriu filiațiunile fiecărei școli, foarte importante în budism. Ar fi greșit să denumesc aceste școli secte, sunt departe de fragmentările cu care suntem noi obișnuiți în lumea creștină. Sunt într-un fel moduri diferite de a exprima aceeași învățătură primită de la Buddha, dezvoltată de câte un mare înțelept sau iluminat și transmisă în decursul timpului direct de la maestru la elev. Cele patru școli reprezentate în mandala din Paro sunt : 1. Nyingma – școala veche întemeiată de Padmasambhava, 2. Kagyu – școala pălăriilor negre întemeiată de Tilopa, de care aparține și Bhutanul, 3.  Shakya – școala pălăriilor roșii, întemeiată de maestrul Khon Konchog Gyalpo și 4. Gelug – școala pălăriilor galbene întemeiată de Je Tsongkhapa, de care ține Dalai Lama. Mi-a făcut plăcere să-l regăsesc la loc de cinste în arborele kagyu pe Milarepa, supranumit bardul Himalayei sau Rumi al Tibetului, a cărui biografie am citit-o nu demult.

Tshogzhing Lhakhang – lecția într-ale budismului tibetan. Sursa – https://www.nationalmuseum.gov.bt

Etajele inferioare … unde sunt prezentate obiecte și costume din gospodăria tradițională bhutaneză, timbre, monezi, curiozități de genul unui ou produs de un catâr … le-am străbătut mai în fugă pentru că mă grăbeam să recuperez telefonul ca să fac și eu vreo două poze măcar cu exteriorul muzeului.

Rinpung Dzong

A doua oprire am făcut-o la poarta lui Rinpung Dzong, fortăreața din Paro. Mi-ar fi plăcut să fac o plimbare pe jos până acolo, să savurez pe îndelete peisajul dar n-a fost timp pentru asemenea delicatețuri. Dzong-urile acestea, presărate mai peste tot de-a lungul și de-a latul Bhutanului, sunt de fapt un soi de biserici fortificate, dar care nu seamănă cu cele săsești de pe la noi, n-am văzut nici un turn al slăninii acolo (deși nu sunt convinsă că nu aveau). Arhitectura lor este mult mai masivă, zidurile exterioare adăpostind un complex de curți, temple, birouri administrative și locuințe pentru călugări. Sunt în același timp centre de guvernare și mănăstiri.

Nici c-am intrat bine pe poartă și m-am ales cu o primă lecție de budism, concentrată într-o Roată a Vieții (sau mai degrabă a Karmei). Pentru că am mai întâlnit-o apoi de nenumărate ori, prin toate templele și fortărețele în care am intrat, am să mă străduiesc să povestesc aici ce reprezintă. Dintr-un punct de vedere îl consider pe Buddha părintele business-analiștilor, atât de detaliat a analizat problema, a tăiat firul în paisprezece și a descris algoritmul ieșirii din samsara. Sper să nu zic prostii în continuare.

Roata morii se-nvârtește țac-țac-țac …

Așadar … roata vieții sau bhavachakra are mai multe cercuri concentrice care înseamnă așa:

  1. În centrul cercului este o roată în care sunt desenate trei animale reprezentând cele trei otrăvuri ce ne strică existența: purcelul reprezintă ignoranța, cocoșul atașamentul sau dorința iar șarpele este aversiunea sau furia, ura.
  2. Al doilea cerc reprezintă karma, adică legea cauzei și-a efectului. E împărțită în două: semicercul luminos e dedicat acelora care duc o viață corectă și care se vor întrupa cel mai probabil într-un stadiu superior al existenței. În semicercul întunecat sunt reprezențați cei care au făcut lucruri rele și acum suporta consecințele.
  3. Al treilea cerc dă detalii despre ce se poate întâmpla în cele șase tărâmuri ale samsarei (existenței) în care te poți trezi după reîncarnare. După teoria budistă, majoritatea dintre noi ne învârtim la nesfârșit într-un ciclu de naștere-moarte-renaștere și suntem captivii acestor tărâmuri în funcție de faptele pe care le-am făcut în viețile anterioare.
    1. Tărâmul zeilor. Dacă ai ajuns aici înseamnă că ai făcut fapte bune și vei avea parte de o viață plină de plăceri. Dar atenție! plăcerile îndeamnă la lene și la ignorarea practicării dharmei (căii budiste) așa că-ți poți consuma karma pozitivă cât ai zice pește și ai toate șansele să se reîntrupezi într-un tărâm inferior.
    2. Tărâmul semizeilor. Dacă ai aterizat aici înseamnă că ai fost virtuos în cealaltă viață dar nițel cam pizmaș. Semizeii o duc aproape la fel de bine ca zeii dar sunt geloși pe ei și sar la bătaie.
    3. Tărâmul oamenilor. Oamenii suferă de toate belelele posibile, n-are rost să mai insist. Cu toate acestea, în gândirea budistă acest tărâm este considerat a fi cel mai potrivit pentru practicarea dharmei și este singurul din care poți scăpa definitiv de ciclurile nesfârșite ale samsarei, în caz că vei urma calea lui Buddha.
    4. Tărâmul animalelor. Vai și-amar dacă ajungi aici, ai parte de și mai multă suferință, ai toate șansele să fii mâncat de alte animale sau pus la muncă grea de către oameni (budiștii care se respectă nu mănâncă carne).
    5. Tărâmul stafiilor flămânde. Dacă ai ajuns aici o să-ți fie foame și sete tot timpul dar nu vei fi niciodată în stare să-ți astâmperi aceste nevoi pentru că vei avea un gât mult prea subțire și un stomac mult prea mare.
    6. Tărâmul infernului. Nu mai insist, e cam ca pe la noi.
  4. Al patrulea cerc e împărțit în 12 secțiuni care ne descriu în detaliu verigile lanțului care ne țin legați de samsara, lăcomia, dorința, ignoranța, senzațiile … și așa mai departe. Meditând asupra figurilor acelora poți pricepe mai bine care-i buba cu tine și poți plănui o evadare.
  5. Figura înspăimântătoare care ține roata vieții este Yama – zeița morții – reprezentând impermanența lumii în care trăim.
  6. Buddha prezent în tărâmuri ne asigură că eliberarea  e posibilă.

În rest, dzongul din Paro mi s-a părut minunat. În prima curte, cea administrativă am întâlnit și funcționari veniți la muncă, îmbrăcați așadar în haine tradiționale. Prin lege, oamenii muncii din Bhutan trebuie să se prezinte la lucru în gho (bărbații) și kira (femeile). Nu este o uniformă, doar croiul e asemănător, modelele din materiale pot diferi considerabil.

În spatele clădirilor administrative era mănăstirea, cu mult mai bogat ornamentată. Avea două corpuri de clădire așezate față în față. Dintr-unul s-auzeau murmurele unei sesiuni de rugăciune dar până s-ajungem acolo se încheiaseră deja. În celălalt corp era un templu în care am intrat și noi. Cu această ocazie am aflat regulile ce trebuiesc aplicate la intrarea într-un templu bhutanez. La ușă trebuie să te descalți, iar după aceea, gata, nu mai ai voie să faci fotografii.

Câteva clădiri administrative

Donjonul din mijlocul curții administrative. Probabil în trecut era folosit ca loc de ultim refugiu în cazul unui atac.

Iacătă și muzeul de unde veneam noi
În zona mănăstirii. Călugăr între tradiție și modernitate – stând pe prispa unui templu tradițional și butonând la un telefon mobil

Și uite-așa se făcuse amiază și am fost poftiți la masă într-o gospodărie tradițională. După mintea mea era mai degrabă o mică pensiune autohtonă. După ce ne-am astâmpărat foamea am mai avut nițel timp să colindăm prin Paro și să mai târguim câteva suveniruri.

După care am plecat spre Thimpu.

Pofta mare. Foarte gustoasă a fost mâncarea
Steaguri de rugăciune fâlfâind în jurul casei.
Mai c-aș fi fost tentată să dorm o noapte în cămăruța asta
În piața centrală din Paro.

Băieți cu chef de joacă. Mai întâi învârteau tare de tot roata aceasta mare de rugăciune …
… după care profitau de inerția ei ca să-i învârtă pe ei nițel
Dzongul din Paro la plecare, văzut din vale

Paro Taktsang sau Cuibul Tigrului

Cu Paro ne-am reintâlnit în ultima zi petrecută în Bhutan, de fapt doar a doua jumătate a zilei. În program era trecută o vizită la templul Taktsang sau Cuibul Tigrului, aflat nu departe de oraș. Mănăstirea aceasta a ajuns să fie imaginea iconică a Bhutanului. Este și un loc de pelerinaj pentru că legenda spune că într-o peșteră camuflată azi de clădiri a meditat însuși Padmasambhava. E așezată pe-o buză de munte și oferă priveliști minunate în jur.

Și acum a venit momentul să cârâi cât se poate de puternic și să-mi exprim indignarea 🙂 față la modul în care a gândit DAL Travel problema. Zicea așa fițuica primită la plecare : Ziua 5 … Dejun în timpul vizitelor. Înainte de a ajunge în Paro, vom avea prilejul de a fotografia și chiar de a vizita (pentru cei ce se încumetă să urce) celebrul Tiger’s Nest …

Păi da … de încumetat m-am încumetat dar biata mea condiție fizică nu mi-a permis să fac acest drum în pas alergător, în 4 în loc de 5-6-7 ore așa cum e prevăzut în mod normal. Plus că mă enervează la culme să nu pot savura o experiență care promite a fi deosebită. Așa c-am abandonat cursa pe la jumătatea drumului și am admirat mica mănăstire de pe terasa unei cafeterii studiind cum colorează soarele la apus stâncile și albul pereților mănăstirii.

Acum că mi-a trecut supărarea, n-aș garanta că am să aleg să urc la această mănăstire în cazul în care voi mai reveni vreodată în Bhutan, tinde să devină o capcană turistică. Am ochit însă alte locuri interesante care m-ar tenta.

Abia că se vede luminița de la capătul tunelului
Urmează nenumărate priviri de la Caferetie

Cam atât despre Paro. A doua zi dis de dimineață am avut din nou întâlnire cu aeroportul. În zilele ce-au urmat am continuat excursia în Nepal.

Despre AncaHM Articolele 659
Sunt Ulițarnica, adică acea parte a sufletului Mihaelei responsabilă cu zburatul pe covoare fermecate prin cât mai multe cotloane ale Pământului. Dacă sunteți curioși să vedeți lumea prin alți ochi, poftiți de frunzăriți !

2 Comentarii

  1. Și eu m-aș fi ofticat să ajung acolo și să nu am timp să pot urca în ,,Cuibul Tigrului” ca și cum Bhutanul ar fi așa prin vecini și pot trage o fugă și mâine … !

Ceva păreri ... observații ... dojeni ...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.