Până la urmă am să declar Punakha cel mai frumos loc în care am fost în Bhutan. Orășelul, e mic și liniștit, am avut noroc de vreme bună, copacii de jacaranda erau înfloriți, dzongul a fost minunat … ce să-ți mai dorești. Doar timp mai mult ca să te bucuri pe îndelete. Orașul a fost capitală a statului până în anul 1955 și e așezat la confluența a două râuri, Mo Chhu și Po Chhu. Nici aici nu am stat mai mult de o zi, o după-amiază și o bucată dintr-o dimineață. De văzut am văzut un dzong, un pod de fier suspendat și un templu mititel. Să le iau pe rând.
Punakha Dzong
Dzong-ul din Punakha se mai numește Palatul Marii Fericiri și a fost construit în secolul al 17-lea la porunca lui Zhabdrung Ngawang Namgyal, părintele statului Bhutan modern. Am înțeles că nu e tocmai cel mai mare dzong al țării dar e considerat cel mai frumos. În zilele noastre servește drept reședință de iarnă pentru Je Khenpo, capul călugălugărilor budiști din școala drukpa kagyu, religia oficială din Bhutan. La data vizitei noastre era mare agitație prin mănăstire pentru că monahii se pregăteau să plece în Thimphu. Exista pe vremuri un soi de transhumanță a corpului călugăresc important și a oamenilor cu stare, de la Punakha, unde stăteau pe timpul iernii că e mai la vale și e mai cald, la Thimphu, reședința de vară de la munte. Călugării îl practică și acum. Ca mai toate lăcașurile religioase importante de pe mapamond și acesta găzduiește câteva relicve sacre: cenușa lui Zhabdrung Ngawang Namgyal însuși și a unui terton de seamă pe nume Padma Lingpa și cea mai sfântă relicvă a școlii drukpa, relicva vertebrei (care s-a format în mod miraculos din vertebra lui Tsangpa Gyarey, fondatorul școlii drukpa kagyu). Într-un fel, taman de la această vertebră au pornit evenimentele care au dus la formarea statului Bhutan de azi.
Ngawang Namgyal (1594–1651) a fost un lama budist tibetan născut la Mănăstirea Ralung din Tibet, care descindea direct din Tsangpa Gyarey, fondatorul liniei drukpa a budismului vajrayana. În tinerețe fusese înscăunat șef al acestei școli dar autoritatea sa a fost contestată de un contracandidat ce se bucura de sprijinul puternicilor zilei din Tibet de la acea vreme. Gâlceava s-a intensificat în momentul în care contracandicatul a cerut relicva vertebrei, aflată la Ralung, posesia ei dând credibilitate și legitimitate celui ce-o deținea. Dar Ngawang Namgyal n-a vrut să se despartă de relicva sfântă și a luat-o cu el când a trecut Himalaya, chemat fiind de câțiva conducători din vestul Bhutanului de azi. Cu ajutorul lor a reușit să unifice sub conducerea sa toate văile dimprejur, să pună bazele unui nou stat și să respingă trei armate tibetane trimise să-l pedepsească, consolidându-și astfel puterea. Capitala noului său regat a stabilit-o la Punakha. Cu timpul a devenit un fel de părinte al națiunii și a primit titlul Zhabdrung – la picioarele căruia mă închin. Tot el a stabilit un sistemul dual de guvernare prin care controlul asupra țării era delegat unui lider spiritual, Je Khenpo și unui lider administrativ, Desi. Amândoi îi erau subordonați lui Zhabdrung, erau de fapt două brațe conduse de același cap. Această împărțire se reflectă și în modul în care sunt construite dzongurile, fiecare putere în stat dispunând de porțiunea ei în fortăreață.
Zhabdrung Ngawang Namgyal a murit în anul 1651 iar puterea a fost preluată de cele două brațe ale sale. Pentru a preveni luptele interne între guvernatorii regiunilor, ce se numesc aici penlop, au ținut ascunsă vestea morții lui timp de cincizeci și patru de ani, perioadă în care au încercat să stabilească o regulă de succesiune în postul suprem din stat. Ideal ar fi fost să existe un succesor legitim capabil, să se creeze o linie ereditară care să pornească de la Zhabdrung. Inițial și-au pus speranța în fiul lui Zhabdrung, Jampal Dorji, dar acesta s-a îmbolnăvit grav și nu a fost în stare să preia sarcina. Apoi au înființat postul de Gyaltshab, un soi de regent, în care l-au instalat pe Tenzin Rabgay, ce provenea din aceeași familie cu Zhabdrung și care a a fost unul dintre cei mai capabili conducători ai Bhutanului. Din păcate nici acesta n-a lăsat moștenitori. Neavând încotro, s-a recurs până la urmă la soluția tibetană de descendență, pe linie de reîncarnare, dar aici a intervenit problema existenței concomitente a mai multor pretendenți. Reincarnările ce puteau spera să ocupe postul de Gyaltshab erau cele ale minții lui Zhabdrung (cea mai de soi), ale vorbirii a lui Zhabdrung sau încarnări ale lui Jampal Dorji sau Tenzin Rabgay. Să te apuce amețeala, nu alta. Și eu care mă plâng că istoria noastră e complicată.
Cred c-am făcut cunoștință cu mulți din acești Gyaltshab, precum și cu alte personaje importante din istoria Bhutanului, în sala templului din dzong-ul din Punakha. Nici acolo n-am avut voie să fac fotografii, bineînțeles, dar țin minte o pleiadă de statuete aurii, aliniate cuminți rânduri-rânduri de-a lungul pereților. Bietul Tinley ne tot spunea pe cine reprezintă dar eu una nu mai țin minte mare lucru. Personajele principale proslăvite în templu sunt însă Guru Rinpoche și Zhabdrung, statuile lor sunt cele mai mari și sunt cele din partea „altarului”. Despre clădirea ce adăpostește relicvele sfinte nu pot spune nimic, am privit-o doar din afară nu am fost invitați înăuntru.
După ce-am terminat vizita la templu am făcut o mică plimbare până la un pod de fier construit peste Po Chhu. Se spune despre el că este cel mai lung pod de acest fel din țară (180m) și că e urmașul unui pod construit de cine altul decât Thangtong Gyalpo, marele arhitect și constructor de poduri de fier pe care l-am întâlnit peste tot în excursia noastră.
Și acestea fiind zise, s-a încheiat și a doua zi petrecută în Bhutan
Mănăstirea Chimi Lhakhang
A doua zi, înainte de întoarcerea la Paro, am avut de vizitat o mănăstire mai aparte, Chimi Lhakhang pe numele ei. Până s-ajungem la ea însă am trecut printr-un peisaj pastoral ce mi-a amintit întrucâtva de copilărie și de vizitele la bunici.
Mănăstirea Chimi Lhakhang a fost construită în secolul al 15-lea, pe un loc binecuvântat de sfântul nonconformist Drukpa Kunley (1455–1529), din tagma nyonpa al nebunilor divini. Legenda spune că Lama Kunley a supus aici un demon și l-a încuiat într-o stâncă pe care acum e clădit un chorten închis la culoare.
Drukpa Kunley este figura cea mai iubită în Bhutan, cu toate că a fost de fapt tibetan, născut într-o linie colaterală a liniei Drukpa din Ralung. Deziluzionat de urâțeniile vieții lumești a hotărât să devină călugăr dar până la urmă nici această ipostază nu l-a mulțumit. A hotărât să pornească pe calea nebunilor divini, curent aflat la apogeu în timpul vieții sale, devenind „Nebunul lui Druk”. Pe seama lui circulă o grămadă de povestioare hazlii, satire la adresa năravurilor vremii. Se crede că prin comportamentul lui neortodox, dezinhibat, chiar șocant uneori lua peste picior înțepeneala dogmelor și autoimportanța mai-marilor din ierarhia tagmei călugărești. În felul lui propriu încerca să readucă la lumină preceptele inițiale pe care le propovăduise de fapt și Buddha, îndemnul ca fiecare să gândească cu propriul lui cap, să plece mai puțin urechea la ce zic unii sau alții, eliberarea fiind de fapt o chestiune personală.
De la Drukpa Kunley se trage obiceiul de a folosi simbolurile falice desenate pe pereți sau sculptate în cele patru colțuri ale acoperișurilor casei. Mănăstirea Chimi Lhakhang ține la mare preț arcul sfântului și falusul de lemn pe care l-a adus din Tibet. Aceste obiecte servesc azi pentru a binecuvânta pelerinii ce vin la mănăstire și în special femeile care își doresc dar nu pot face copii. Am primit și noi binecuvântarea asta deși eram cu toții la o vârstă total nepotrivită. Măcar niscaiva noroc și înțelepciune să se fi lipit de noi.
Cam atât despre Punakha, mai multe nu am ce povesti. După ce-am terminat vizita la mănăstire ne-am îmbarcat în minibus pentru a ne întoarce la Paro, cale de vreo patru sau cinci ore de parcurs cu mașina.
Nu mai am nimic de povestit nici despre Bhutan, o țară care mi-a plăcut mult îndeosebi pentru atmosfera ei bucolică. După mintea de-acum consider că timpul petrecut aici a fost doar un aperitiv, o gustărică care mi-a stârnit pofta pentru o masă mult mai bogată. Sper să mă pot întoarce odată și-odată în această țară și mai trag nădejde c-am s-o găsesc așa cum am lăsat-o, poate nu foarte bogată dar liniștită și aparent fericită, nealterată de urâțeniile lumii moderne în care trăim.
Fii primul care comentează